O seamă de articole ale “dilematicilor”, găzduite în ultimele zile de blogurile adevărul.ro, ne-au reamintit tuturor că s-au împlinit douăzeci de ani de la apariţia Dilemei. O revistă care a avut de înfruntat, în primele luni, ba chiar în primii ani de existenţă, prezumţia de impuritate.

Despre care s-a spus că ar fi o invenţie guvernamentală, menită să funcţioneze ca un fel de contramanifestaţie la adevărata revistă a intelectualităţii, adică 22. Asupra esenţei căreia s-au înşelat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cine doreşte să aibă o imgine cvasi-completă asupra feluritelor acuzaţii şi asupra luptelor pe care au trebuit să le ducă în vederea lămuririi spiritului şi scopului revistei nou înfiinţate, la începutul lui 1993, dar şi mai încolo, Andrei Pleşu şi “dilematicii” din prima generaţie are la îndemână un “dosar” cvasi-complet al “temei” în cartea directorului-fondator al revistei, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, apărută la Editura Humanitas în 1996.

Dar nu despre Dilema, în general, aş dori să vorbesc în însemnările mele de astăzi. Ci despre cineva din redacţia Dilemei, o persoană căreia îi datorez multe, inclusiv bucuria câtorva (puţine) colaborări cu revista şi care, începând din ziua de 29 iunie 2009, a devenit amintire: Magdalena Boiangiu.

Am cunoscut-o la începutul activităţii mele de critic de teatru. Era în redacţia revistei de specialitate, venise- cred- să predea o colaborare. Profitând de o fugă la Bucureşti, nu am omis să trec pe la redacţia revistei Teatrul, spre a o vedea pe cea căreia îi datorez debutul, Mira Iosif. Mira m-a prezentat, am schimbat câteva cuvinte de complezenţă şi cam asta a fost tot.

Lena, aşa cum aveam să îi spun peste ani Magdalenei Boiangiu, lucra pe atunci la Teatrul Bulandra. Fusese izgonită din Radio în vara lui 1983 din motive de dosar. Avea o soră stabilită în străinătate şi partidul hotărâse că