O dată  constituită, noua  majoritate din Camere, reconfirmată şi extinsă numeric, pare să fie hotărâtă, mai mult ca oricând, să ducă la îndeplinire planurile ce vizează modificarea regimului constituţional. Este vorba,  însă, de o tentativă care nu se va realiza pe calea, complexă şi delicată mediatic, a revizuirii legiii fundamentale, ci pe aceea, rapidă şi lesnicioasă, a amendării unor legi esenţiale pentru funcţionarea democraţiei constituţionale.

Recentele iniţiative destinate să schimbe cadrul juridic de protecţie al parlamentarilor sunt semnificative pentru tendinţa de a se opune încercării justiţiei de a pune în aplicare principiul  egalităţii în faţa legii. Miza dezbaterilor care se anunţă nu este una inocentă – finalitatea noii abordări juridice este dublă. Pe de o parte, de a face virtualmente imposibilă avizarea de către parlament a măsurilor procesuale prevăzute în constituţie, prin introducerea unor obligaţii de probaţiune dificil  de realizat şi  dăunătoare cercetării penale. Pe de altă parte, a trimite  un semnal de intimidare către  judecători şi procurori, prin intermediul sesizării CSM în ipoteza unui vot negativ al camerelor.

Coroborate, noile direcţii au un numitor comun- constituirea  unui set de privilegii în beneficiul reprezentanţilor şi uzurparea rolului magistraţilor.  În măsura în care vor fi adoptate şi vor fi declarate constituţionale, aceste noi prevederi vor ridica camerele la poziţia de instanţe în faţa  cărora magistraţii sunt obligaţi să aducă probe relevante, sub sancţiunea periclitării propriei lor cariere.

Efectul secundar al acestui nou tip de reglementare ar fi dublu. O dată cu  codificarea lui, egalitatea în faţa legii ar fi suspendată, apărând o  categorie de cetăţeni ce sunt investiţi cu un regim de protecţie ce echivalează cu privilegiul. Separaţia şi echilibrul puterilor în stat ar înceta, de facto, să