Naivi sau poate doar mult prea iubitori de fotbal, am crezut că Naţionala chiar se poate califica la Mondiale. Am trecut cu greu peste amărăciune şi peste umilinţă şi după ce am aşteptat demisii care n-au mai venit, este timpul să lăsăm trecutul şi să ne vedem de viitor.
Următorul turneu final, unul la care Piţurcă „trebuie să ne califice”, este Euro 2016. 53 de naţionale de fotbal se bat pentru 23 de locuri.
Norocul lui Piţurcă este proverbial, poate aceasta este singura explicaţie pentru care este încă selecţioner. Ce pare însă mult mai greu de înţeles decât rămânerea lui Piţurcă în funcţie este de ce Mircea Sandu stă încă pe fotoliul de preşedinte al FRF.
Singurul lui noroc din ultimii ani a fost acela de a fi ales în Comitetul Executiv al UEFA, o realizare care-i oferă satisfacţii lui pe plan personal, şi nimic fotbalului românesc. Deşi se află în conducerea UEFA şi merge des pe-acolo, Sandu nu a învăţat nimic. Naţionala noastră trăieşte doar pentru că încă mai avem jucători cât de cât talentaţi adunaţi de prin lume la fiecare meci. Pentru că asta este, de fapt, Naţionala României: o adunătură de fotbalişti care joacă, sau freacă banca, la echipe de prin Europa.
La alţii, Naţionala este rezultatul unui proiect făcut cu cap, implementat pe 10-20 de ani care, inevitabil, aduce rezultate. La spanioli, spre exemplu, toate naţionalele, de la 15 ani până la prima selecţionată, joacă după acelaşi sistem. Peste câţiva ani, când Iniesta se va retrage, selecţionerul are, deja, 2-3 fotbalişti care îi pot lua locul. Şi aşa au făcut şi belgienii, şi olandezii, şi mai nou, chiar şi grecii. La noi, dacă se accidentează un titular, este dramă naţională. "Omul şi postul" este deviza lui Piţurcă, cel care se încăpăţânează să convoace aceiaşi şi aceiaşi jucători, indiferent de formă, indiferent dacă joacă sau nu. Şi poate că nu este numai vina lui. Est