După recentul eşec al moţiunii de cenzură am putea spune că am ajuns la o încrucişare de drumuri fără indicatoare. Fiecare popor, putere, opoziţie cu adevărul său. Din păcate, Opoziţia a fost un fel de martor al puterii Puterii. Şi nu e de mirare. Să propui pericolul pe post de soluţie nu e o soluţie. Marele teoretician al "Artei războiului", Clausewitz, spunea că "Învingătorul e întotdeauna paşnic" şi nu-şi doreşte nimic mai mult decât să vadă lovitura sa de forţă aprobată de popor. Forţa deci nu are altă dorinţă decât să se dea drept ce nu e de fapt, adică rezultatul unui consens.

În România momentului, chiar dacă lucrurile stau cam cum spune Clausewitz, Puterea nu pare conştientă de ceea ce urmează. Nu mă refer doar la frustrarea profundă care a pus stăpânire pe cei mai mulţi dintre români. Mă refer la faptul că această frustrare nu poate decât să crească. Căci România viitorului imediat supusă poverii împrumuturilor şi datoriilor binecunoscute "nu va plăti ce nu poate plăti", aşa cum se afirma în titlul unui editorial recent din Financial Times. Tot acolo se spune că "astăzi există o recunoaştere tot mai mare a faptului că economiile post-comuniste din Europa de Est au fost structurate de la bun început în beneficiul intereselor străine, iar nu al economiilor locale".

Termenii împrumuturilor sunt, politic vorbind, tot mai nesustenabili: tăieri bugetare extrem de dure, taxe şi impozite tot mai mari şi planuri de austeritate care împing economia în jos şi pe foarte mulţi români afară din ţară, în emigraţie. În fapt, plata unor datorii atât de mari este cu totul improbabilă când economia acuză în continuare recesiune şi deficit comercial. Dar chiar admiţând un reviriment atât al economiei, cât şi al investiţiilor străine acumularea realizată ar urma să fie folosită cu prioritate şi aproape în totalitate pentru plata datoriilor. Aici îşi are l