Enigma Otiliei va ramâne, probabil, eterna. Cine ar putea explica zâmbetul acela, de o atât de trista frumusete, al femeii cu o palarie sud-americana de pe fotografia ingalbenita, pe care Pascalopol o arata vecinului de compartiment dintr-un tren de Constanta… In schimb, enigma lui Felix a fost elucidata. Din nou vizualizam marea dihotomie de la noi, pe care am putea-o rezuma figurativ prin „Noi cu Otilia, Voi cu lescu“. Felix are oarecum dreptate; s-au bagat si „agenturili“ aici, pentru a descuraja investitorii straini, pe motiv ca in România nu este suficienta securitate; dar eu cred ca e prea multa! Alta enigma care ne preocupa in ultima vreme este modul in care am reusit, numai in 16 ani, sa ajungem unde am ajuns. Desi aceasta e o falsa enigma, iar raspunsul e clar, fiecare avem alt raspuns. Unii spun ca tara n-a fost condusa bine. Da’ eu zic ca, din contra, a fost condusa foarte bine; in directia dorita de unii, pe un drum care ar fi trebuit marcat cu „sens interzis“. Alta enigma pentru multi dintre noi este aceea ca, in plina campanie anticoruptie, continua sa se fure-n draci. Pentru mine, nu e. Enigma ar putea fi faptul ca, in prima decada a dictaturii comuniste, s-au dat condamnari care insumeaza in jur de un milion de ani, pentru oameni care nu aveau nici o vina. Pe când, in decada care se incheie, pentru oamenii din lumea „buna“, care au comis fapte extrem de grave, numarul total al anilor de condamnare se poate exprima cu doua, maximum trei cifre. De aceea salut cu entuziasm initiativa unui lider politic de a construi o puscarie la standarde europene. Cred ca, asa cum ne invata Eminescu, ar trebui sa existe aici si o aripa pentru nebuni. Nu va gânditi la altceva; aici ar trebui internati demnitarii care nu au mâini lungi. E drept, n-ar trebui prea multe camere. Puscaria aceasta i-ar putea speria pe unii carora le va veni mintea la cap si-si vor muta contur