Viata in satele din jurul Lacului Bicaz pare neschimbata de secole. Dupa ce i-au stramutat comunistii de pe valea Bistritei, ca sa construiasca barajul, si i-au aruncat pe dealuri, oamenii au continuat sa traiasca din ce au produs pe langa casa: cresc vaci, oi, cultiva barabule si ceapa, taie padurea ca sa se incalzeasca sau ca sa-si ridice case. Economia de subzistenta care se regaseste in toate statisticile cu care umbla mereu in gura guvernantii.

Aparent zona e prospera, dar in realitate e doar rodul spiritului gospodaresc. Casele sunt frumoase, cadreaza cu peisajul bucolic, rar tipa cate una a parvenitism. Oamenii sunt credinciosi, nu ies la coasa duminica, fac copii peste media nationala si viata trece. Locurile de munca sunt aceleasi de pe vremea lui Ceausescu, cu exceptia minelor. Care s-au inchis. Tinerii lucreaza azi tot la padure, la gatere, la vreo vulcanizare sau isi lucreaza putinul teren agricol imprastiat pe dealuri, cu parintii. Care a putut a plecat afara, dar numai cine a plecat in anii 90 o duce bine si acuma, restul tot fac incercari nereusite. Cativa, ii numeri pe degete, au reusit sa faca rost de un loc de munca la stat: la primarie, la politie, la scoala sau la jandarmii montani. Cei mai multi locuitori sunt pensionari. Activi, ca la tara nu poti sa stai doar la gura sobei.

Familia la care am stat eu zilele astea e norocoasa. Are trei copii, toti la casele lor, fiecare cu copii la randul lor. Barbatii au servici, femeile sunt casnice. Dintotdeauna. Sunt asezati pe un drum forestier plin de noroi, ce serpuieste pe langa un afluent al Bistritei, involburat si vesnic dornic sa iasa din matca. Drumul ala nu a fost vreodata asfaltat si e foarte probabil ca in viata lor sa nu vada vreun strop de bitum. Asa sunt toate ulitele laterale ale satelor ce compun Poiana Teiului din judetul Neamt.

Citeste continuarea si comenteaza