Opt săptămîni e perioada considerată tacit ideală pentru montarea unui nou spectacol. Tompa Gábor a avut la dispoziţie, la Teatrul Naţional – Narodny Divadlo din Praga, numai şase, şi acelea nu integrale, din cauza programului extrem de încărcat de reprezentaţii al gazdelor. Naţio­nalul praghez reuneşte drama, opera, baletul şi Nova Scena într-un consorţiu solid din punct de vedere funcţional, fiecare instituţie avînd administraţie şi afiş propriu, împărţind patru săli şi, uneori, proiecte comune. În programul lui Narodny Divadlo, dar în sala de la Nova Scena, Tompa Gábor a lucrat Rinocerii lui Eugène Ionesco. În doar şase săptămîni, cum ziceam, regizorul nostru a semnat un spectacol de o coerenţă impecabilă, cu o echipă de actori foarte bună. Resursa artistică este considerată la Narodny Divadlo principala avuţie, trupa stabilă aducînd alături interpreţi din diverse generaţii – unii cu activitate de decenii pe această scîndură, cu apariţii în filme; alţii cu CV-uri mai scurte, dar la fel de convingătoare. Posibilitatea de a inventa un nou personaj Grija pentru maniera în care îi sînt înscenate textele – obişnuinţa de a detalia prin didascalii, relaţia nu de puţine ori încordată dintre dramaturg şi regizori, participarea la repetiţii şi intervenţia frecventă cu sugestii – a fost preluată, ca o moştenire luată foarte în serios, de Marie France Ionesco. A cărei grijă, uneori excesivă, de a conserva inalterată scenic opera tatălui dă fiori multor regizori. Nu e cazul lui Tompa Gábor, atras estetic de teatrul absurdului, care a montat strălucit de-a lungul carierei mai multe titluri ionesciene, Cîntăreaţa cheală, printre ele, de fiecare dată original, fără să afecteze nici litera, nici spiritul operei. Am evocat acest tip de atitudine pentru a sublinia că, în cazul lui Ionesco, în general al dramaturgiei absurdului, regizorii nu se pot îndepărta prea mult de cadrel