Nici în „13 la cină” nu se dezminte şi are acelaşi comportament arogant. Spre deosebire de criminaliştii care scotocesc după probe, măsoară urme de paşi, analizează mucurile dintr-o scrumieră, Hercule Poirot preferă să stea comod în fotoliu, cu ochii închişi, susţinând că astfel poate găsi mai uşor rezolvarea unei probleme, pentru că atunci vede totul cu ochii minţii. Doar uneori acceptă să stea de vorbă cu oamenii şi să le culeagă mărturiile.
Lipsa lui de modestie, dispreţul faţă de cei pe care îi întâlneşte, socotiţi inferiori ca înzestrare intelectuală, îl agasează până şi pe bunul său prieten, căpitanul Arthur Hastings, un adevărat gentlemen britanic, deseori ridiculizat el însuşi de către detectivul belgian: „În unele momente ai sclipiri de inteligenţă care te ridică peste media inteligenţei, în altele (scuză-mi sinceritatea, dragul meu) atingi uimitoare praguri ale inepţiei. Dar, crede-mă, eşti perfect normal. Şi iată cum mă ajuţi: citesc în tine, ca într-o oglindă, ceea ce asasinul vrea să cred. Şi acest lucru mi-e mult mai preţios ca orice alt ajutor.” Iar pe inspectorul de poliţie Japp îl bagă în seamă doar pentru a-şi bate joc de incapacitatea lui de a fi un investigator înzestrat.
Ca în toate scrierile sale, Agatha Christie face şi în acest roman o demonstraţie de măiestrie, ca un prestidigitator abil care mizează pe iuţeala lui de mână şi pe neatenţia spectatorilor. Dar şi în această naraţiune enigmele pe care le construieşte şi apoi le demontează cu migală sunt artificiale. Însuşi universul pe care îl descrie este artificial, ca şi cum evenimentele s-ar petrece într-un laborator în care nimic nu tulbură liniştea experimentelor din retorte şi eprubete – e vorba de crime în înalta societate, o oază inaccesibilă vulgului, unde nu pătrunde freamătul existenţei reale.
Asasinarea lordului Edgware în propria
