Uniunea Naţională pentru Progresul României s-a născut în primăvara anului 2010, din dorinţa de a reprezenta o alternativă modernă şi progresistă la partidul care a acaparat stânga românească în ultimele două decenii - PSD. Asta spun domniile lor. În realitate, eşecul stângii este continuat cu mare graţie de aşa-zişii combatanţi ai politicilor girate de partidul lui Mickey Mouse şi în niciun caz UNPR nu face dovada că e capabil să capteze pierderile masive de electorat, golul lăsat pe scena politică. M-a distrat copios, încă de la început, scopul declarat al înfiinţării acestei uniuni, paradigma cu cei doi piloni: interesul naţional şi dialogul social. Este cel puţin o lipsă de decenţă să vorbeşti de interes naţional când singura ta virtute este traseismul politic şi spălarea de cadavre. Dar, mă rog, asta se va vedea la votul de anul viitor!

Ceea ce scandalizează însă nu este existenţa partiduleţului ca atare, ci pretenţiile exacerbate ale unei filiale care nu depăşeşte ca număr de membri o asociaţie de locatari... Ieri, au vrut Direcţia Sanitar-Veterinară, azi vor Inspectoratul Judeţean în Construcţii, mâine, cine ştie, vor dori Finanţele sau Inspectoratul Şcolar. Chiar dacă nu i-a întrebat nimeni, ei vor. Pentru că aşa li s-a dictat de undeva. Să ceară pentru că, astfel, totul se va rezolva. De ce? Pentru că sunt la putere, după cum susţine preşedintele local George Lipoveanu. De ce nu? Pentru că şi-au luat nasul la purtare!

Dorinţele UNPR-iştilor seamănă atât de tare cu visul de dimineaţă a lui Zgabercea de a face un Festival de Film Românesc în oraşul în care nu mai există cinematografe!

În orice comedie ieftină vizionabilă mai mult din inerţie decât dintr-un interes profund, membrii UNPR ar juca fără îndoială rolul personajelor contradictorii care nasc poante siropoase din paradoxuri idioate. Pentru confirmare, e suficient să privim cu a