Fusesem de Ziua Internaţională a Poeziei – 21 martie – împreună la Belgrad pentru un recital: eu citeam în română, iar el în sârbă, din cele două cărţi pe care mi le tradusese atât de măiestru, încât mi s-a întâmplat să întâlnesc sârbi care ştiau poeme din ele pe dinafară. Ne-am înţeles atunci că ne vom reîntâlni peste o lună şi ceva la Timişoara, la vernisajul expoziţiei lui Romulus Rusan Rusaliile Negre. Era vorba despre deportarea în Bărăgan într-o singură noapte – noaptea de Rusalii a anului 1951 – a patruzeci şi patru de mii de locuitori ai satelor din apropierea frontierei cu Iugoslavia, care dezertaseră din lagărul stalinist, iar Petru Cârdu trebuia să vorbească despre cum se văzuse tragedia de pe celălalt mal al Dunării.

Urma să ne întâlnim luni seara la Timişoara şi vineri vorbisem la telefon să-i spunem la ce hotel am reţinut camere. Sâmbătă, însă, am primit un mesaj, uluit şi uluitor, care ne anunţa, incredibil, moartea lui, iar întâlnirea noastră nu a mai avut loc la hotelul din Timişoara, ci în cimitirul din Vârşeţ.

Am povestit atât de amănunţit ultimele întâlniri pe care le-am avut sau trebuia să le avem cu Petru Cârdu, pentru a putea da o explicaţie şocului pe care dispariţia lui bruscă, neanunţată prin nimic, l-a produs asupra noastră. Pentru că nu a fost doar o surpriză, oricât de năucitoare şi de dureroasă, a fost mai mult decât atât, un sentiment nu numai de durere, ci şi de spaimă, ca şi cum aripa morţii – uitată, pierdută complet din vedere – ar fi trecut deodată atât de aproape, încât ne-ar fi însemnat, lăsându-şi asupra noastră cenuşa.

În cimitirul din Vârşeţ, sub pomii în floare, crucile cu nume româneşti, săpate în litere latine, se amestecau cu cele sârbeşti, scrise în chirilice, într-o devălmăşie care era, în egală măsură, a istoriei şi a deşertăciunii. Preoţii slujeau în limba română, discursurile cele mai multe erau