Editorialele au întotdeauna un schepsis. În revistele culturale, editorialul indică - mai mult decît rubricile normale, mai degrabă decît articolele de opinie, mai apăsat decît comentariile la zi - tendinţa, curentul de opinie, constanta stilistică, situaţiunea. Oricît de baroc în particular, de specializat sau de academic, atunci cînd scrie un editorial jurnalistul trebuie să fie limpede. Nu univoc, dar clar, nu inexpresiv, dar logic. El angajează revista mai mult ca oricare dintre semnatari. Ca toate însă, în ultimul timp nici editorialele nu mai sînt ce-au fost. Ele prefaţează adesea un conflict absent în revistă sau postfaţează o convingere privată a autorului. Relativizate şi descentralizate, migrînd de la unul la altul dintre responsabilii publicaţiei, "slăbite" şi tabletizate, editorialele şi-au păstrat, ca pe-o ultimă politeţe faţă de cititor, limpezimea şi logica. Ovidiu Şimonca sparge însă - în Observatorul cultural de săptămîna trecută - şi ultima redută a editorialului. M-am străduit din greu să pricep armătura logică a articolului său "Cei 12", aparent o pledoarie în favoarea traducerilor din literatura română. Ce spune O. Şimonca, redactorul-şef adjunct al Observatorului cultural, jurnalist cu state vechi în instituţii prestigioase, unul dintre cei mai incisivi intervievatori din presa noastră recentă şi, în plus, om de editură, care ştie, aşadar, din interior, cum se fac lucrurile? Păi, spune cam aşa: în timp ce la noi, din 2004 încoace, "cearta intelectualilor ajunge la paroxism", degenerînd "într-un război total, fără mize", care s-a lăsat "cu capete sparte, viscere plutind, ochi scoşi la propriu şi la figurat" (asta-i nouă!), Coana Europa dă cu bomba remediului şi ne invită la Festivalul de literatură "Les Belles Etrangères". Şi ce facem noi (presa culturală, nu intelectualii zurbagii)? Ne facem că plouă, desigur, din pricina unor obscure "resorturi