Predilecţia lui Marin Sorescu pentru spaţiile reduse, comprimate este vădită. Opţiunea îi e utilă dramaturgului din mai multe puncte de vedere. Primul ţine de clasica regulă a celor trei unităţi, respectată cu suficientă scrupulozitate de autorul modernist. Se creează, apoi, un teren de acţiune dramatică, circumscrisă iniţial acestei insularităţi silite, dar dezvoltată ulterior în spirale reflexive şi imaginative, către un plan al libertăţii inaccesibile. Pe câmpul mizerabil din Pluta meduzei, ascensiunile repetate şi eşuate pe verticala copacului-catarg ajung să reprezinte nişte caricaturi de zbor. Ele sunt dirijate de către factorii de răspundere (Metrul, Te, Fotograful), care nu lasă nici cea mai mică marjă de gândire personală cobailor ridicaţi la cer. O situaţie complet diferită întâlnim în lumile închise din Setea muntelui de sare. Burta chitului din Iona, ctitoria nou-nouţă din Paracliserul, scorbura de copac din Matca ori casa rămasă fără acoperiş, în care apa urcă implacabil, sunt cercuri, insule simbolice unde individul se regăseşte într-o deplină singurătate. Felul în care înfruntă acest prizonierat, la prima vedere, temporar îi caracterizează pe eroi în modul cel mai direct. Gesturile şi actele lor nu au nici o legătură cauzală cu prestaţia altor personaje. În fine, îngustarea sufocantă a spaţiului în care evoluează protagoniştii pieselor e pusă în relaţie cu episoade biblice (istoria profetului Iona, potopul şi Arca lui Noe), obţinându-se astfel suportul unui pergament vechi de când lumea. Cel puţin episodul potopului este atât de cunoscut, încât evocările lui, în Matca, par a fi mai curând un reflex de limbaj şi mentalitate populară, decât o lecţie ştiută bine de tânăra învăţătoare.

În piesele parabolice ale lui Sorescu, economia de mijloace a creatorului şi rarefierea opţiunilor eroilor sunt interdependente. Autorul îşi joacă partitura gravă exac