Nu au trecut multe zile de când şeful Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu, a făcut o afirmţie într-un fel surprinzătoare, în altul, previzibilă. 80 la sută dintre privatizări, a spus el, au fost un dezastru. De ce?! Pentru că totul a fost impus de afară.

Prima parte e corectă, deci previzibilă. Nu trebuie să filosofezi „shakespearian” ca să-ţi fie limpede că „a nu fi” a devenit un fel de „brand” al industriilor româneşti. Nu sunt două luni de când trei sferturi din metalurgia autohtonă au fost vândute de „investitorul strategic” rus, Mechel, pe 52 de euro – cam cât o vodka mai răsărită -, unei firme de apartament cu acţionari al căror nume, Chumakov, te trimite cu gândul la Dan Diaconescu, un mare maestru al privatizărilor oteviste de succes.

Întorcându-ne la privatizările industriei grele, după combinatele siderurgice de la Câmpia Turzii, Târgovişte, Buzău, după Oţelul Roşu şi Brăila, pe care Mechel le-a pus pe butuci, iar urmaşul său, Invest Nikarom, se pregăteşte să le trimită la fier vechi, se pare că nu se simte prea bine nici Galaţiul, poate că nici Slatina; când toate se prăbuşesc peste noapte, ca nişte castele de nisip.

Este la fel de adevărat că, mare parte dintre aceste privatizări-fiasco au fost cerute, cu „celeritate”, de afară, la fel ca şi mânuţa celor de succes, pe care le ştim ca pe nişte cai breji, pentru că au fost „vândute” moca; iar ele au crescut, peste zi, ca armăsarul lui Harap Alb: Dacia, Petrom, Artic şi alte câteva, numărate pe degetele unei mâini.

Suprinzător în afirmaţia fostului premier este că, în privinţa cauzelor eşecului lamentabil al privatizărilor, el se opreşte la „impunerea de afară”.

Dar impunerea dinăuntru?! Dar faptul că şapte ani de la Dumnezeu, din 90 până în 96, am strigat nebuni, pe stradă, „Nu ne vindem ţara!!”, şi că n-am făcut decât vreo 20 de privatizări, şi alea, în majoritate, pe si