Între a nu mai ştiu cîta manevră politică bizantină şi o moţiune de rău augur pentru clica rămasă singură la putere, agăţată cu mîini şi picioare de jilţuri, după cum i se suflă din pupă, vestea de joi de la amiază – că Academia Suedeză a desemnat-o anul acesta drept laureată a Premiului Nobel pe Herta Müller – a liniştit pentru scurt timp apele mediatice, ca un adagio seren între două forzando furioso în exces. Avizaţii au dat iute verdictul: „Aha, ştiam noi!“, pregătiţi oarecum şi ei de presa cotidiană care sunase înfocat cu vreo două zile în urmă din castaniete. Şi nu fără motiv. Acum cîţiva ani, la Stockholm, întîlnindu-mă cu trei dintre membrii Comitetului de decernare a Premiului Nobel, numele Hertei Müller a fost cel mai rostit, în repetate rînduri, era, cum se spune, „în cărţi“. Pentru mulţi de aici însă, numele ei a rămas cvasinecunoscut. Cert este că, una peste alta, am cucerit Stockholmul, reduta s-a predat! Nu întru totul, dar a cedat. Cel puţin aşa a rezultat. Cei mai surprinşi, cred, au fost criticii. Să nu generalizăm. Totuşi, numele Hertei nu pare să figureze în istoriile literare recente. „Scrie în germană.“ Fals! Acum trei ani, Herta ne-a „dăruit“ (e cuvîntul cel mai potrivit) o carte în limba română, o carte de poezii. Herta nu este doar o mare prozatoare şi eseistă, este şi o poetă apreciată unanim. O carte şi un disc, citindu-şi ea însăşi poeziile, în româneşte, au trecut aproape neobservate. S-a spus că Herta Müller ar fi membră a USR. Nici un premiu, nici o nominalizare! Nu ştiu să fi fost vreodată invitată la Neptun. Critica, de la cea academică la cea rudimentar eseistă, a păstrat o cvasidiscreţie în ceea ce-o priveşte. Nu e singurul caz, pentru unii Norman Manea e nume tabu, Gabriela Adameşteanu, da, are ceva talent, cam atît! Chiar şi lui Cărtărescu – ca să amintim autori dintre cei mai cunoscuţi – îi mai lipsesc cîteva carate din c