Pe 1 Mai, de Ziua Muncii, in Parcul Izvor, PSD le-a impartit simpatizantilor mititei. A doua zi, de Izvorul Tamaduirii, la cateva sute de metri distanta, Biserica Ortodoxa Romana le-a distribuit credinciosilor agheasma. Apropierea dintre cele doua evenimente nu este, din pacate, numai spatial-temporala, ci si imagistica – cele doua seturi de imagini fiind usor intersanjabile. In ambele situatii am vazut oameni imbulzindu-se, facandu-si loc cu coatele, cu figuri ce exprimau disperarea "ca nu mai apuca". Scene traite cotidian (dar niciodata vazute la televizor) inainte de ’89 si pe care credeam ca nu am sa le mai vad; deosebirea e ca atunci se statea la coada pentru a cumpara cate ceva, iar azi – pentru a primi de pomana.

In primul caz erau mai ales oameni amarati, dar nu pareau chiar muritori de foame, intr-atat incat sa justifice supunerea la umilinta. O doamna din Ilfov se plangea ca n-a apucat nici macar o punga. Pareau mai degraba stapaniti de sindromul "capatatului pe gratis" (dupa unele dictionare, sintagma usor pleonastica), atat de frecvent intalnit in Romania contemporana. Ma refer la bucuria resimtita de cel care primeste ceva, de obicei de valoare derizorie (un pix, o cana inscriptionata, un ajutor pentru calamitate, un abtibild), sentiment prezent nu doar printre defavorizatii sortii si intens exploatat de catre oamenii de marketing. Daca vom privi reclamele care ruleaza la posturile romanesti de televiziune, vom constata o frecventa neintalnita in alte parti de indemnuri la a cauta lozuri castigatoare in cele mai neasteptate locuri (sub capace de bere, in pachetele de cafea, ba chiar si in paginile ziarelor); prolificitatea procedeului de promovare nu e doar expresia lipsei de imaginatie a industriei de publicitate, ci mai degraba urmeaza observatiei ca el genereaza fara gres cresteri spectaculoase ale vanzarilor. De data aceasta sindromul