Se împlinesc treizeci de ani de când primarul unui orăşel din nordul României l-a convocat pe un ziarist din Bucureşti pentru a-i face cunoscută, la faţa locului, o realizare a sa de care era mândru: comandase unor „artişti locali” şi apoi instalase într-un loc vizibil, la intrarea într-un parc, două statui reprezentându-i pe Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu tunşi.
Era în plină desfăşurare, atunci, în toată ţara o campanie împotriva „pletelor” şi zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educaţie oferindu-le tinerilor, drept exemple de mare autoritate morală, capetele ferchezuite după normele eticii şi echităţii socialiste ale unor personalităţi din istoria culturii româneşti. (Ziaristul a găsit o metodă ingenioasă pentru a-l determina pe primar să renunţe la iniţiativa sa şi să depoziteze statuile în subsolul primăriei: i-a explicat că „tovarăşii de la centru”, cu binecunoscuta lor opacitate, nu vor înţelege un asemenea gest reformator şi îl vor considera un sacrilegiu, ceva de genul reprezentării lui Marx şi Engels bărbieriţi. Dar aceasta e altă poveste…)
Cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfăţişare pe măsura necesităţilor propagandistice ale regimului comunist. Şi, bineînţeles, pe măsura educaţiei estetice a propagandiştilor…
Grotesca ajustare se petrecea în anii 1948-1949, cu o febrilitate intensificată de apropierea celei de-a 100-a aniversări a naşterii poetului. Iniţial se pusese chiar problema interzicerii cu desăvârşire a lui Eminescu, unele ediţii din opera sa figurând pe lista neagră a cărţilor care nu mai aveau dreptul să facă parte din inventarul bibliotecilor publice. În scurtă vreme, însă, ideologii noului regim şi-au dat seama că riscă să agite prea mult spiritele punând la index o operă sacralizată de români. Ei şi-au schimbat d