S-a stins un meteorit de pe cerul politicii româneşti. După ce a brăzdat orizontul luminând cu intensitatea scandalului final, s-a pierdut, undeva în zare.

Doamna Monica Iacob Ridzi a apărut în politică aşa cum a dispărut. Ca membră a „detaşamentului portocaliu de femei al lui Băsescu”, nu s-a ilustrat niciodată prin ceva deosebit. A început să se vorbească despre ea abia atunci când şi-a asumat misia de îndrumător a celui mai tânăr vlăstar din familia prezidenţială. A luat-o mai întâi, pe EBA, ca stagiar la biroul său parlamentar de la Bruxelles. Apoi, după ce a devenit ministru, şi-a pus întreaga pricepere în slujba călăuzirii acesteia pe potecile încurcate ale politicii. Doamna Ridzi s-a comportat ca un fel de doică a fragedei Juliete, apărând-o de tentaţii şi arătându-i calea cea bună. În acest nobil scop a pus la bătaie aproape toate resursele şi logistica ministerului. Evenimentele create pe banii ministerului au avut ca prim obiectiv punerea în centrul lor a candidatei independente EBA şi – probabil, pentru că nu ştim încă - sifonarea unor sume destinate campaniei propriu-zise. S-ar putea spune, deci, că dna Ridzi a căzut victimă (colaterală) determinării cu care s-a pus în slujba nobilelor idealuri ale familiei prezidenţiale, şi convingerii că aceasta va fi o pavăză suficient de puternică pentru a o scăpa de toate necazurile.

Lucrurile nu au mers aşa. Ci spre finalul dramatic al cunoscutei piese a lui Shakespeare. Doar că în locul Julietei, cea care a înghiţit hapul mortal al demisiei a fost doica Monica. Şi a făcut-o abia în ceasul al 12-lea, când toată drojdia scandalului s-a acumulat până la nivelul exploziei. Procedând astfel, Monica Iacob Ridzi şi-a dinamitat, poate definitiv, cariera politică. Indiferent de rezultatele anchetei (pe care o va face sau nu DNA) ea va rămâne cu ştampila incorectitudinii şi a incompetenţei. Însuşi p