La Berlin se manifestă mult optimism, cu privire la situaţia militară şi politică în acest început de primăvară. Pentru prima dată de la începutul războiului, sferele conducătoare au părăsit terenul prudenţei şi discreţiei şi afirmă situaţia generală net favorabilă Puterilor Axei. Căderea Singaporelui reprezintă pentru aceste cercuri o înfrângere simbolică definitivă a Imperiului Britanic. Anglia a fost învinsă pe toate fronturile unde a încercat o acţiune împotriva Germaniei. Nemţii socotesc că înfrângerea Angliei este consecinţa înfrângerii Franţei. Fără înfrângere, forţele britanice ar fi pus repede stăpânire pe Africa de Nord, cu ajutorul bazelor franceze din Maroc, Algeria şi Tunis; fără această înfrângere, japonezii n-ar fi putut lua ca bază Indochina pentru a porni la cucerirea Malaieziei, Singaporelui şi Birmaniei... Din chiar ultimul discurs al lui Churchill reiese că Anglia nu mai contează astăzi decât pe Rusia, pe China, şi pe Statele Unite pentru a-şi îndrepta situaţia Imperiului.
Churchill a mărturisit că Mediterana e închisă pentru transporturile britanice, care trebuie să ocolească pe la Capul Bunei Speranţe, aşa încât un vas nu poate face, pe această rută ocolită, decât trei transporturi pe an. Nădejdile puse în Statele Unite, în Rusia şi în China sunt însă aleatorii: Statele Unite sunt prea ocupate de propria lor apărare, ca să mai poată da un ajutor direct Angliei; Rusia, după cum se va dovedi în curând, se va prăbuşi definitiv; iar China, închisă din toate părţile, şi nemaiputând fi aprovizionată în arme şi muniţii, va trebui şi ea să cedeze faţă de Japonia, puternic înarmată şi stăpână pe toate materiile prime din Extremul Orient, ce vor lipsi în schimb Imperiului Britanic...
Poate că optimismul Berlinului să fie exagerat, cât vor fi în picioare Statele Unite cu imensele lor resurse – dar