Aproape în fiecare an are loc o explozie într-o mină, care lasă în urmă morţi, răniţi, lacrimi, durere, plus o săptămână de ştiri, breaking-news-uri, discursuri, deplasări la faţa locului ale autorităţilor, miniştrilor, inspectorilor, o şedinţă de guvern specială în care se analizează situaţia sectorului minier şi rezultă o nouă tranşă de bani pentru susţinere.
De partea cealaltă avem 21.000 oameni care mai lucrează direct în minele de cărbuni, faţă de 130.000 în 1997. În 1990 în tot sectorul minier lucrau 350.000 oameni direct şi 700.000 indirect pe orizontală. Salariul mediu net în acest sector este acum de 2.200 lei, peste salariul mediu din economie şi aproape dublu faţă de cel din învăţământ sau sectorul medical.
Din 1990 până în 2006 statul a alocat 6,3 miliarde de dolari pentru susţinerea sectorului minier, iar din 2007 până în 2009 încă 300 milioane de euro (circa 1 miliard de dolari). Deci în total în 20 de ani, peste 7 miliarde de dolari. Pentru a ajunge în acelaşi punct: morţi, răniţi, dotări precare, consfătuiri naţionale pe tema "mineritului în context european", oameni care ei singuri nu se văd lucrând în alt domeniu, soţii care stau acasă şi plâng.
Poate acum 30-40 de ani merita să investeşti în acest sector. Mai merită acum? Cu investiţii de 2 miliarde de dolari în cele două reactoare nucleare funcţionale de la Cernavodă se asigură 20% din energia ţării cu un cost de producţie mult, mult mai ieftin decât costul energiei termo, ce se bazează pe cărbunele din Valea Jiului şi care are o pondere de 30% în total.
Toate guvernele au dat în fiecare an sute de milioane de dolari/euro sectorului minier şi au aprobat pe bandă rulantă programe de restructurare, de reconversie şi plăţi compensatorii pentru că nu au vrut să se trezească cu ei la Bucureşti. Guvernul Victor Ciorbea sau numai premierul Ciorbea a fost singurul care a avut cura
