Deşi nu s-a numit niciodată astfel şi nu a funcţionat sub acest nume într-o clădire cu sute de funcţionari, în Bucureşti, Ministerul acesta, al uitărilor de toate felurile, a existat. Birourile de cenzori din Comitetul Central al PCR, numeroasele secţii de cenzori din toate instituţiile publice, nu numai din cele culturale, instrucţiunile care asigurau circulaţia şi instuţionalizarea interdicţiilor, zecile de mii de activişti directori şi profitori, care garantau pentru aplicarea interdicţiilor, toţi oficianţi ai lui NU, NU E VOIE, NU E MOMENTUL, NU E DE COMPETENŢA NOASTRĂ, NU NU NU, tot ce a însemnat INTERZIS, REFUZAT, CONDAMNAT intra în lunga listă de imperative ale Ministerului Uitărilor.
Vreme de jumătate de veac, statul român a făcut din igienizarea memoriei o obligaţie cu implicaţi penale. În anii 1948-1949, s-au conceput cărţi cu circuit "intern" accesibile numai cenzorilor din reţeaua naţională, cu scriitori şi opere interzise, cu biografii de "vinovaţi" şi deci interzişi, cu protocoale ale uitării prin interzicere şi prin pedepsirea aducerii aminte. Ce nu se învăţa în şcoală, privea un cumul de ştiinţă şi cultură ce trebuia şters din minţile românilor.
Uitarea, ca instrument de forţă al dictaturii, presupune o ideologie şi o practică. Una din perfidiile, ce făceau practica eficientă şi pe moment controlabilă, consta în mărunţirea responsabilităţii. Nici unul din zecile de mii de cenzori - oficiali, dar şi prin natura muncilor lor politice şi organizatorice - nu avea conştiinţa apartenenţei la un sistem, la un Minister al Uitărilor ce trebuia să impună neantul istoric ca pe o biruinţă a comunismului. Personalităţile şi faptele acestora, ce nu mai trebuiau cunoscute de generaţiile de după război, iar de cei vârstnici trecute sub tăcere, aveau întreg tratamentul vinovăţiei. Scrierile, care suportau un maximum de cenzură, intrau
