După ani la rând, în care aproape că s-a pierdut semnificaţia noţiunii de „nedeie“, sărbătoarea a reapărut la Groş. Sursa: Remus Suciu

Satul situat la 12 kilometri de Hunedoara pe o vale a Munţilor Poiana Ruscăi poate fi considerat una dintre principalele „porţi de intrare“ în Ţinutul Pădurenilor, zonă pe care specialiştii o numesc una dintre cele mai interesante arii etnografice.

Pregătiri de zor

Zi de sâmbătă. Satul liniştit care se luptă cu ieşirea din iarnă are o zvâcnire de viaţă. Fiecare localnic ştie că va fi o zi specială, pentru că „îi nedeie az’, la noi“. Fiecare gospodărie se pregăteşte cum poate mai bine pentru musafiri. Spre seară vor veni să se distreze rude ori prieteni din alte sate şi, ca-n orice sat de pădureni, nu-i ruşine mai mare să nu ai pe nimeni oaspete la masă în seara-n care e şi nedeia. Bărbaţii taie lemne de zor, femeile nu mai prididesc cu tăvile şi oalele. Doar copiii par că n-au nicio treabă. Sunt doar nerăbdători să vadă muzicanţii şi mulţimea de necunoscuţi care va fi diseară la căminul cultural.

Început promiţător

Se lasă întunericul. E deja ora 19.00, iar căminul cultural e gol. Nu trece însă nici o oră, şi ma- şinile încep să umple curtea clădirii. Sala de dans devine şi ea arhiplină. Fetele, cu fuste sau blugi mulaţi, cu bluze strânse pe trup, unele decoltate, altele „cuminţ i“, toate sunt atent supravegheate de mame ori de bunici. Băieţii, parcă şi mai timizi decât fetele, abia reuşesc să-şi mai facă un dram de curaj pentru a le invita la joc. Cei ce mai reuşesc să schimbe câte-o vorbă cu fata în timpul dansului pot fi consideraţi deja „îndrăzneţi“.

Scaunele de pe marginea sălii sunt ocupate în curând doar de femei în vârstă, care analizează tot, absolut tot: cine cu cine a venit la nedeie, care pereche joacă frumos, care fecior se îmbată mai repede, căr