Refuzand stereotipiile care alcatuiesc lumea in acceptia comuna, se propune o reevaluare permanenta a ei prin intermediul textului. Scurt-circuitul dintre scriitura si viata creeaza tocmai aceasta tensiune care adapa benefic textul. Ma plangeam, intr-un articol de acum cateva saptamani, ca majoritatea comentatorilor din presa noastra buimaca ignora oamenii cu adevarat valorosi, dand atentie unor trepadusi vizibili si agitati, dar care nu pot numi, luati din scurt, nici macar o isprava mai acatarii. Am cautat, in aceasta saptamana blazata de dinaintea alegerilor, o minima marcare a unui eveniment trist: implinirea a trei ani de la moartea lui Marin Mincu. Am gasit o singura notita intr-un cotidian constantean. Adaug si recentul numar al revistei „Paradigma", care scoate la iveala cateva tulburatoare pasaje dintr-un roman neterminat al scriitorului. Dar e, totusi, putin, prea putin. Nu am ascuns niciodata ca m-a legat de Marin Mincu o prietenie profunda, ca ii datorez destule si ca nu am sa incetez niciodata sa-i simt lipsa. Ceea ce nu ma impiedica sa-i scrutez cu luciditate opera. Una, am scris-o mereu transant, extrem de importanta in literatura noastra postbelica. Doar ca firea sa aprinsa, temperamentul vulcanic si, nu in ultimul rand, grupurile de interese din viata literara au dus, adesea, la o deformare a ideilor sale. Marin Mincu a fost un postmodern sau, cum sigur prefera, un experimentalist, cautandu-se cu ardoare pe sine in tot ceea ce a scris. Pentru ca, dincolo de toate formulele pe care scrisul sau le-a adoptat, marea miza a fost aceea a scufundarii, prin intermediul scriiturii, in profunzimile sinelui, inaccesibile in lipsa acestei initieri de sorgintetextualista. Intreaga sa opera, indiferent de genul pe care, din curtoazie, il respecta in masura in care il submineaza, nu este decat o tentativa de sporire a factorului ontologic prin intermediul materiali