Prima declaraţie românească referitoare la independenţa provinciei sârbeşti Kosovo i-a aparţinut ministrului de Externe Cioroianu. Acesta a avut o exprimare de care mai bine s-ar fi lipsit, spunând, textual, că „România nu va fi printre primele ţări care vor recunoaşte independenţa provinciei”.

În cunoscutul stil al românului oportunist şi imparţial, asta voia să însemne că, chiar dacă nu ne vom repezi să stabilim relaţii diplomatice cu produsul presiunii europene, după ce o vor fi făcut alţii, mai cu moţ, o vom face şi noi, că aşa e jocul. Din păcate, nimeni n-a sancţionat atunci, această exprimare şi a fost meritul lui Traian Băsescu de a fi spus, limpede, ceea ce era de spus: că România, deşi membră şi solidară cu Uniunea Europeană, are dreptul să trateze problema dintr-un unghi propriu şi să nu se alinieze cuminte, la coada semnăturilor. Spre onoarea sa, Băsescu a reiterat ideea chiar în prezenţa „grand frere”-ului Sarkozy, care era de altă părere.

Iată însă că a venit şi momentul actual şi, timp de cel puţin 24 de ore, dinspre România nu s-a făcut auzită nici una dintre vocile autorizate să exprime o poziţie clară. S-a auzit doar vocea UDMR-ului, partid aflat la guvernare care, prin emisarii săi la Priştina, prezenţi la festivităţi, a implicat guvernul român într-o poziţie pe care acesta nu o împărtăşeşte. Oricum, nici preşedintele şi nici premierul nu au catadixit să iasă la rampă şi să spună clar: România nu recunoaşte Kosovo!Ar fi fost un gest de bărbăţie şi de asumare a unei respomsabilităţi istorice şi, cu siguranţă, sârbii nu vor considera că a fost o poziţie corectă, iar albanezii nu ne vor mulţumi pentru asta. Am reuşit, ca de obicei, să ne plasăm în cea mai ambiguă situaţie – cum am făcut-o şi în timpul bombardamentelor NATO, pe care le-am considerat atunci „necesare”, în ideea că asta ne-ar ajuta să intrăm mai rapid în organizaţie.