Fiinţa noastră este esenţial dorinţă şi dor. Gândirea şi judecata, voinţa şi sentimentele, memoria şi imaginaţia, chiar şi experienţa senzorială sunt, dintr-un punct de vedere antropologic mai adânc, secundare.

Fiinţa noastră este esenţial dor către celălalt, orientat, dorinţă de relaţie. Social şi statistic, aceste afirmaţii sunt contrazise radical. Pentru că, în lumea sublunară în care trăim, schimburile noastre sunt marcate ireversibil de voinţă de putere şi posesie, de la cele mai evidente şi exacerbate forme până la cele mai subtile. Discrepanţa dintre ceea ce ne spun relaţiile de iubire autentice şi realitatea cotidiană ne conduce, implacabil, la o unică concluzie: socialul în care trăim, începând cu cele mai apropiate relaţii şi până la cele mai formale, nu se constituie decât ca o uriaşă patologie a iubirii. Nu trebuie să ne iluzionăm, dar nici nu putem uita determinarea originară a fiinţei noastre ca dor de relaţie, fără a ne falsifica adevărata identitate şi a accepta o formă sau alta de patologie.

Poate că numitorul comun al tuturor bolilor spirituale este reprezentat de o dublă modalitate existenţială de raportare: schimbul şi posesia. Si se oferă o finanţare, un post, un „avantaj“ şi totul se reduce nu atât la ceea ce dai înapoi, ci la reverenţa permanentă pe care trebuie să o faci sursei bunăvoinţei. (Reverenţa nu este însă respect!) Sursa este, desigur, întotdeauna abundentă şi mărinimoasă. În fapt, nu este vorba nici măcar de un schimb: cel care primeşte nu poate a priori oferi înapoi la acelaşi nivel.

Desigur, în peisajul general, există şi scurtcircuituri curioase. Apare încrederea care îţi oferă un cec în alb, apare alături de schimb sau în mijlocul lui gratuitatea ofertei. Modalitatea vie a relaţiei şi a vieţii, modalitate care nu este asigurată deplin, care poate constata că, măcar pentru un anumit moment, aşteptările (care su