România – o experienţă intimă

„Astăzi nu mai există pictură. Astăzi există dispozitive.“ Afirmaţia recentă a cineastului Jean-Luc Godard nu e neapărat o judecată de valoare, ci o sinteză formidabilă a punctului în care a ajuns istoria artelor. Creativitatea timpurilor noastre, deloc anemiată, se descarcă în structuri hibride, adesea efemere, care refuză osificarea. „Obiectul“ de artă se consumă în propriul spectacol, prezenţa şi timpul fiinţei devin ingrediente ale performanţei artistice. Jean-Francois Chevrier, istoric francez de artă şi specialist în fotografie, vorbeşte de „formă-tablou“ atunci cînd o imagine devine un obiect autonom, indiferent de formatul sau locul unde este expus. O astfel de imagine îşi este suficientă sieşi, ea nu ilustrează nimic, ci deschide posibilitatea unei experienţe intime, mustind de sensuri, cu cel care priveşte. În ultimele luni, cîteva astfel de „dispozitive“ sau de „obiecte-tablou“ s-au implantat la Paris şi au vorbit despre experienţa intimă numită România.

Lentoarea indolentă a gîştelor. România poetică

„Roumanie, réminiscences“, titlul expoziţiei pariziene de fotografii (şi al unui album) semnate de Liliana Nadiu e fals nostalgic şi poetic exact. Artista s-a născut la Timişoara în 1956 şi a părăsit România la 16 ani, după ce tatăl, medic şi opozant al regimului, a găsit un contract de lucru în Maroc. În Franţa, Liliana a făcut studii de filozofie şi a studiat limbile orientale. După 1989, a revenit în mai multe rînduri în România şi a început să fotografieze locurile copilăriei, Carpaţii, oraşe şi sate din Transilvania, peisaje din Delta Dunării. Gîşte pe uliţă, o măicuţă cu o mătură în uşa unei mănăstiri, crupa unui cal trăgînd la căruţă pe marginea unui lan de floarea-soarelui: semne dintr-o Românie rurală intactă, nealterată, suficientă sieşi. Întrebarea este nu dacă fotografia este sau nu artă, ci în