Sevilla, 7 mai 1986: Steaua câştigă Cupa Campionilor Europeni la fotbal, şocând Planeta Fotbal. Trupa lui Emeric Ienei devine prima echipă est-europeană şi, totodată, prima dintr-un stat comunist care triumfă în cea mai tare competiţie intercluburi. Golurile izbăvirii, la loteria penalty-urilor, sunt marcate de Lăcătuş şi de Balint, iar Duckadam intră în legendă apărând patru lovituri de la 11 metri. Patru din patru!
Bucureşti, ianuarie 2003: Gigi Becali devine patron la Steaua, în urma unei inginerii specifice tranziţiei postcomuniste. Fostul club al Armatei Române intră pe mâna unui personaj dubios, incult, conexat la lumea interlopă. Nu are loc nicio evaluare, nicio licitaţie, niciun audit, ci doar o operaţiune subterană girată de colonei şi de nepoţi.
La scurt timp după preluarea gloriosului club din Ghencea, Becali este întrebat dacă ştie cine a marcat golurile Stelei la Sevilla. Nu ştie. Şi nici nu-l interesează. Gloria cu codul genetic Duckadam–Iovan–Bumbescu–Belodedici-Bărbulescu–Bălan–Bölöni–Majearu-Balint–Lăcătuş–Piţurcă–Iordănescu–Radu II-plus-suspendatul-Stoica nu face doi bani în balanţa mentală a ciobanului-latifundiar.
Aici se ascunde blestemul primordial. Ignoranţa, incultura, agresivitatea şi paranoia noului patron devin bolile care vor măcina reputaţia Stelei an de an, zi de zi, ceas de ceas. Clubul-fanion al fotbalului românesc devine clubul-fanion al scandalului suburban şi subuman.
Mai grav, Steaua se transformă în malaxorul de distrus destine. Şi de umilit oameni. Antrenori, jucători, suporteri, adversari, ziarişti – cu toţii sunt tăvăliţi prin glodul porcos al patronului lovit de streche. Vă amintiţi ce a păţit Hagi... Nu vi se pare că seamănă cu actualul „Bergodi e tra-la-la“?
Vorbele sunt inutile. Mai bine facem recurs la Eminescu. Patru versuri din „Scrisoarea a III-a“. „C