Cel mai iubit romancier englez din secolul XX a fost iubit doar de cititori: relaţia sa cu criticii formează un cu totul alt capitol. Cota critică a catolicului cosmopolit Graham Greene, scriitor ce şi-a plasat acţiunea cărţilor în cele mai diferite şi mai depărtate regiuni ale globului, a suferit fluctuaţii bizare. Formula sa romanescă a nedumerit de la început; pe măsură ce succesul de public devenea tot mai eclatant, nedumerirea s-a transformat în ostilitate abia mascată.
De ce? Sistemul construcţiei romaneşti al lui Greene, de o frapantă originalitate, a părut tuturor orientat doar spre captarea bunăvoinţei cititorului. Era vorba, la urma urmelor, de ceva relativ simplu: se stabilea o conjuncţie strînsă între literatură şi cinematograf, conjuncţie pe care Graham Greene a speculat-o la maximum. Imediat ce primele sale romane au fost transpuse pe ecran, scriitorul şi-a compus o tehnică proprie constînd din "ecranizarea maximă" a textului prozastic. înlăturînd divagaţiile teoretice, analizele psihologice, introspecţiile fastidioase, romanul se transformă în scene perfect decupate, deseori cu valoare simbolică, dialog redus la maximum, gesturi atent notate, elocvente în înalt grad. Odată cu Puterea şi gloria, romanele lui Greene cuceresc lumea nu doar prin calitate literară, ci şi prin evocarea de lumi stranii, abia cunoscute europenilor.
Indiferent de locul acţiunii, de clasa socială a eroilor sau de conflictul politic descris, romanele lui devin recognoscibile de la primele pagini. Ele au aproape întotdeauna în centru acelaşi erou, acelaşi Graham Greene mai mult sau mai puţin travestit, personaj evaziv, filozof şi retractil, care alege de multe ori calea acţiunii eroice doar pentru că nu poate altfel. Fapt spectaculos: această perpetuă figură de englez solitar, om între două vîrste, egal cu el însuşi, reuşeşte să rămînă fascinant -
