Creşterea PIB-ului în primul trimestru, de 0,7 la sută, a fost reconfirmată zilele trecute de Statistică. Acum avem certitudinea că economia românească a păşit cu dreptul în acest an. Desigur, pe românul de rând nu-l interesează statistica PIB-ului. Dar, în bună măsură, felul în care trăieşte el depinde până la detalii de acest indicator. Aşadar, faptul că sporul de valoare adăugată e încă modest are o semnificaţie puternică.

Ar fi fost bine, într-o economie încă nerestructurată, să fie forţată o creştere mai mare? Atât istoria, cât şi logica economică, ne spun că n-ar fi fost deloc bine.

Dacă, aparent, economia românească atinsese un grad înalt de dinamism în anii 2004-2008, în realitate forţarea creşterii, în condiţiile în care cerere de consum devansase dramatic oferta internă de bunuri fizice şi servicii iar deficitul contului curent o luase razna, nu ne-a adus numai un plus de bunăstare, ci şi un plus de mari necazuri. Motoarele economiei, chiar dacă n-au trecut printr-un proces de supraîncălzire datorită cuplajului creştere-dezinflaţie, au cedat sub povara deficitelor. În acelaşi timp, ne-am convins că într-o economie în care marile mize nu erau (cum nu sunt nici acum) productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, ci dezvoltarea cantitativă, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. La care s-au adăugat obişnuitele pierderi în condiţiile risipei şi modului învechit în care era (şi mai este) organizată munca. Toate aceste boli, cu focare în economia reală, au ridicat enorm preţul creşterii economice.

În 2009, pe fondul crizei, am început să achităm nota de plată avansată în perioada 2004-2008. Continuăm să plătim şi în prezent. Era inevitabil, prin urmare, ca PIB-ul să înainteze cu paşi mici. Dar nu era inevitabilă şi întârzierea însănătoşirii climatului econo