Marşul unioniştilor din 16 septembrie de la Chişinău este o ocazie să ne întrebăm asupra unor chestiuni mai vechi. Cum se construieşte identitatea naţională? Sau cât de înrădăcinată este românofobia în Republica Moldova?
Mai întâi, trebuie spus că impactul marşului din 16 septembrie nu poate fi măsurat doar cantitativ, adică după numărul participanţilor. Au fost cu siguranţă câteva mii, dar asta mai puţin contează. Chestiunea principală care se desprinde este că nu e nevoie de un lider carismatic pentru a organiza asemenea manifestaţii.
Acţiunea de duminică a fost organizată de entuziaşti, de un grup de tineri care nu fac parte - cel puţin explicit - dintr-un partid politic (Consiliul Unirii şi PNL au aderat ulterior la acest marş). Asta e o veste bună, pentru că e vorba de tineri care nu încearcă neapărat să capitalizeze pe seama a ceea ce fac. Marşul de la 16 septembrie este un eveniment şi din motivul că este primul de o asemenea amploare după ani de zile. Nu vreau să discut aici în ce măsură Unirea este sau nu realizabilă, în ce format etc. Mi se pare foarte important însă de punctat că prin acest marş a câştigat democraţia noastră, întrucât ani la rândul puterea anterioară, a PCRM, a interzis asemenea manifestaţii.
Acum oamenilor nu le mai este frică să iasă în stradă pentru a-şi manifesta convingerile şi nu se tem de consecinţe. Se simt protejaţi de Poliţie, nu intimidaţi şi persecutaţi. Ziua de duminică a fost, din acest punct de vedere, o ocazie de a constata profesionalismul Poliţiei noastre atunci când e condusă de oameni responsabili şi cu voinţă de a schimba imaginea acesteia.
Marşul e un prilej să constatăm pe cât de tolerantă e societatea noastră şi pe cât de înrădăcinată este românofobia. Am putut desprinde acest lucru din luările de atitudine ale unor lideri politici sau lideri de opinie. Nu e vorba aici de cei care