Increderea noastra prea mare in virtutile limbii vine si din prejudecata ca sentimentele sunt universale si, ca atare, in plan emotional, interactionam oricum cu buddhistul din Taiwan, americanul din Vestul Salbatic ori aborigenul australian. Cei dintre dumneavoastra care vorbiti limbi straine veti recunoaste in exemplele de mai jos situatii familiare. Te afli fata in fata cu un european, sa spunem, despre a carui limba credeai ca ai invatat cam tot ce era necesar, si construiesti o fraza impecabila din punct de vedere lingvistic. Spre surprinderea ta, privirea interlocutorului ramane confuza, cerand explicatii suplimentare, daca nu devine subit goala, lipsita de urma oricarei intelegeri. In cel mai bun caz, partenerul de dialog poate afisa zambetul unei civilitatii innascute, replicandu-ti cu o observatie neutra ori o remarca aiurita, ambele insa complet disociate de ideea ta initiala. Semnul sigur deci al unei comunicari esuate. Altadata, incerci sa redai - cat mai corect cu putinta - continutul unei glume bune romanesti, pentru a-l inveseli pe individul amintit, si abia daca obtii de la el un ras fortat, mai curand de complezenta decat ca urmare a intelegerii "poantei". Te intrebi unde ai gresit, mai ales ca acelasi imprevizibil personaj izbucneste in hohote rabelaisiene, intr-un context diferit, cand tu ii narezi o istorioara (eventual) foarte serioasa. Pamantul incepe sa-ti fuga de sub picioare, pana la starea de prostratie totala nemaifiind decat un singur pas. Daca ne vom pastra totusi cumpatul si vom reveni asupra insolitelor comunicari, s-ar putea sa descoperim stupefiati ca nu limba este cea care ne-a jucat feste, ci - ca sa zic asa - un anumit "comportament" cultural inadecvat. O intonatie improprie, un zambet inoportun, o gestica deplasata sau alte detalii - ce insotesc de regula dialogul in fiecare civilizatie - a subminat efortul lingvistic ireprosabil.