E nevoie ca întâmplarea să răstoarne furnica pentru ca aceasta să poată vedea cerul.

„Fatala fatalitate" (I.L. Caragiale), "datul sorţii" (G.Coşbuc) sau „prostia omenească" (I. Creangă) mi-au cauzat acum aproape doi ani o cvintuplă fractură. Din fericire, întremarea merge bine. N-ar fi cuvenit să vă aduc atât de aproape de un incident personal.

Altfel însă n-aş fi putut să dau o măsură a durerii, atroce sau, uneori, suportabile, ce mi-a luat în stăpânire o parte din trup. Am fost împins cu brutalitate într-un univers ce mă dezlega de bunătăţile vieţii şi mă proptea într-o suferinţă care, în vreo două rânduri, mi-a făcut chiar favoarea unor repezi privelişti a acelor drumuri ce doar se sfârşesc. M-am trezit într-o experienţă foarte întunecată pe la începuturile sale, cu secvenţe de iluminare pe parcurs şi, mai încoace, îmbogăţită cu miraculoase înţelesuri. Un proverb arab spune cam aşa: „E nevoie ca întâmplarea să răstoarne furnica pentru ca aceasta să poată vedea cerul."

Cam aşa şi cu furnica din mine: mi-au trebuit operaţii grele, perfuzii, transfuzii, anestezii generale, umilinţele vieţii în spital, spaima de rezultatele unor analize, investigaţii complicate etc. pentru a-mi ridica privirea din pământ şi a-mi deschide ochii.

Devenit un expert în suferinţă, simt cumva nevoia să vă împărtăşesc din această escapadă prin lumea limitelor, aducând implicit un elogiu durerii. Nu ştiu cum m-aş mai descurca în această existenţă încâlcită fără memoria şi neîncetatele somaţii ale durerii. Mă ajută într-un fel o vorbă a bătrânului Eschil: „E util să devii înţelept prin durere." Este, util, pentru că la fel de lesne durerea te poate prosti ori te cantonează în sfera culturii legumicole. Mă îmbărbătez să cred că durerile mi-au adus un spor de utilitate, mai întâi, faţă de mine însumi.

Chircit pe un pat de spital, captat de alte vecinătăţi suferinde,