Norul vulcanic islandez ne-a aratat cit de vulnerabil e sistemul modern de comoditati. Cind am auzit prima data de norul vulcanic, veneam dupa o plimbare cu un bateau-mouche pe Sena. Este clar ca nu ma putea impresiona nimic altceva. Apoi prietenii m-au scuturat ca sa ma trezesc realitate. "E groasa!". Trebuia sa plecam la New York, ca sa ne prezentam comunicarile la o conferinta organizata de Columbia University si deodata totul devenea neclar. La inceput eram patru. A doua zi dupa aflarea vestii, am mers la aeroport doar trei dintre noi - unul dintre prieteni a ramas in Paris pentru a astepta vremuri mai bune. Stiam ca nu o sa zburam la ora stabilita, dar speram ca vom fi programati undeva mai dupa-amiaza. Anuntul de pe site-ul aeroportului Charles de Gaulle era destul de vag. Primul soc a fost ca am gasit aeroportul aproape gol. Pe site scria ca sint mobilizate o suta de persoane sa ne ajute, dar nici vorba: nu era mai nimeni. Cu greu am gasit biroul companiei noastre. Am fost reprogramati pentru a doua zi la aceeasi ora. Ne-am cazat intr-un hotel aproape de aeroport, ca sa stam prin preajma, in caz ca se schimba ceva. Inca speram ca totul e un foc de paie. A doua zi am luat-o de la capat. Doar doi din patru, cei care inca mai speram sa ajungem in SUA, unde ne programasem mai multe lucruri. Cel care ne parasise alesese sa se intoarca in tara cu autobuzul. La aeroport era si mai putina lume. De data asta, nu ni s-au mai vindut iluzii: ni s-a spus clar ca zborurile sint blocate sine die si ca totul poate dura zile si chiar saptamini. Am anulat biletele. Asadar, nici nu mai putea fi vorba de a calatori in SUA. Urgenta era sa gasim o solutie pentru a ajunge in tara. Franta este fermecatoare, o inchisoare de lux pentru noi, dar toata afacerea risca sa devina extrem de costisitoare, asteptind minunea in hotelurile Parisului. Initial, am incercat sa inchiriem o masina, d