Aş fi vrut să încep cu drama lui Moni, dar întâmplarea Robertei e mai aproape de criză, crize mondiale, locale etc. În ziua aia, preşedinta Camerei Deputaţilor, dna Roberta Anastase, a venit la serviciu chiar bine dispusă. Tâmpenia cu scaunele i-a făcut însă moralul ferfeniţă. Dacă e important lângă cine stai în viaţă, dacă e important lângă cine ai biroul, cum să nu conteze pe cine ai alături în sala de şedinţe?

Ei bine, alături de Roberta Anastase era Adrian Năstase. Soarta s-a arătat ingrată ca într-o povestioară de Daniil Harms. Să te cheme Anastase şi în culmea carierei să dai peste Năstase.

Aţi priceput că Roberta nu-l suportă pe Adrian. Deci au venit la slujbă, preşedinta şi al doilea vice, şi a început nebunia. Potrivit cutumelor, Adrian s-a proptit în stânga scaunului preşedintelui. Preşedinta a sărit ca arsă. A virat-o în partea cealaltă. Adrian după ea. Roberta a prins viteză. Avea deja un tur avans. Adi s-a prins la şmecherie şi a început să alerge invers, ca să-i taie calea. Roberta se-aruncă pe scaune ca de la trambulina de trei metri şi aplică fulgerător principiul gospodinelor la Obor, care se năpustesc în metrou pline de sarsanale. Se aşază triumfătoare, pune în stânga o geantă, în dreapta laptopul, ca să ocupe locuri pentru membrii cu care lucrează eficient şi să nu vină fiara. De jos se uită victorioasă în ochii lui Adrian. Atunci s-a petrecut minunea. Privirea ageră a Robertei l-a făcut pulbere. Adrian a exclamat ca în faţa unei revelaţii: Doamne, frumuseţea trece, dar privirea aceea pătrunzătoare, Doamne, privirea aceea nu cred că va dispărea vreodată…

De aici scandalul. Că luându-se de privirea ei, suspina Roberta, ar fi făcut-o proastă. Fiindcă zicala corectă e: frumuseţea trece, prostia rămâne. Că e sub demnitatea lui de bărbat, de om politic, de al doilea vice. Adi zice: Domne, de fapt, dna Robert