Am citit pe nerăsuflate Memoriile publicate de Valeriu Anania la Editura Polirom (2008). Opera vădeşte o calitate literară de zile mari şi un material epic menit să rezume aproape un secol de viaţă românească. Pentru că autorul - literat şi teolog, iar apoi arhiepiscop şi mitropolit al Clujului - a fost eroul unor circumstanţe existenţial-istorice ieşite din comun. Parcursul lui Valeriu Anania distilează tragediile României, din anii â30 pînă astăzi. Omul merita un asemenea destin, pe care l-a provocat sau pătimit, cu egală destoinicie, inteligenţă creativă, pasiune pentru religie, mituri şi imaginarul românesc: un destin exemplar, cu toate meandrele şi obscurităţile sale acum lămurite. În sute de pagini alerte, cititorul descoperă tot ce aşteaptă de la scriitorul Valeriu Anania, dar şi de la "bătrînul oştean" al Bisericii Ortodoxe, cum îi place să se numească.
Tinereţea "verzuie", trăită cu entuziasm adolescentin, şi cruntele dezamăgiri, răsplătite după război prin coşmarul închisorii comuniste. Intrarea în monahism, dragostea pentru misterul liturgic, dar şi apetenţa aproape mondenă pentru modernitatea literară, avangarde, călătorii, muzică simfonică, medicină şi ştiinţele naturale. Întîlnirea cu personalitaţi cruciale (precum patriarhul Justinian), cu protipendada crepusculară a elitei interbelice, lupta pentru propria demnitate într-o lume dominată de impostură, violenţă şi oportunism servil...
Experienţa puşcăriei politice, infernul interogatoriilor, suspiciunea unor adversari care îi invidiază forţa de a rămîne liber în plină dictatură... toate năvălesc în Memorii, cronologic, astfel încît rezultatul devine laolaltă rotund şi revelator. Interesant că, deşi autocentrat, textul nu oboseşte prin egolatria celui care-l scrie. Detectăm prezenţa interliniară a lui Dumnezeu, singurul stăpîn al conştiinţei mărturisitoare. Evident, memorialistul se pr
