În momentul Ultimatumului sovietic din iunie 1940, Nicolae Iorga a reusit sa formeze în jurul sau un grup de rezistenta în cadrul Consiliului de Coroana, alcatuit la început din 11 oameni, grup redus apoi la sase. Acestia au respins Ultimatumul pana la capat.
Despre ei, Regele Carol al II-lea scria: „Numele lor merita sa fie înscrise cu litere de aur în cartea demnitatii românesti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Stefan Ciobanu, Ernest Urdareanu.”
Dupa cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei, istoricul va începe o campanie de presa pentru a demonstra doua lucruri: apartenenta de drept a celor doua provincii la România; caracterul injust al Ultimatumului si al ocupatiei sovietice. În legatura cu viitorul pamânturilor românesti rapite ramânea optimist; asa îsi încheie articolul cea mai mare durere: „Dar este o vorba pentru astfel de ceasuri, Morile lui Dumnezeu macina încet dar sigur.”
Iorga a fost initiatorul Memoriului de protest fata de ocupatia straina, înaintat la 2 iulie 1940 Comisiei de Afaceri Straine a Senatului; semnau si Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, G.G. Mironescu, dr. G. Angelescu, Ion Mihalache, Nicolae Chirculescu, Octavian Taslaoanu, Gheorghe Bratianu, Nicolae Polizu-Micsunesti, Gheorghe Popp, dr. Al. Dobrescu, T,G. Emendi, Gh. Cipaianu, Ion Lugosianu. De asemenea, Nicolae Iorga a încercat sa grupeze toate fortele patriotice într-o formatiune de salvare a tarii; o numea „Uniunea Sacra”.
Le începutul lui iulie 1940, zilnic agentii Sigurantei, care-l urmareau pe Nicolae Iorga, raportau actiuni sau declaratii ale acestuia de condamnare a Ultimatumului sovietic. Într-un astfel de raport se consemna declaratia istoricului în fata unui grup de prieteni ai sai: este hotarât sa înceapa o „campanie imensa contra Sovietelor”; va face apel la vechii sai prieteni intelectuali, pentru a face co
