Alături de Irlanda şi Polonia, Grecia este percepută în Uniunea Europeană ca o ţară cu o relaţie Stat-Biserică destul de problematică şi în care acte de secularizare considerate elementare în Europa au fost adoptate extrem de tîrziu. Astfel, pînă la venirea la guvernare a socialiştilor din PASOK în 1981, în Grecia nu exista căsătorie civilă sau divorţ prin consimţămînt, egalitatea în faţa legii între femei şi bărbaţi nu era garantată, iar tribunalele îşi însoţeau desele condamnări penale pentru adulter (adresate femeilor, bineînţeles) cu citate sulfuroase din teologi ortodocşi. Este, poate, ilustrativ că în 2001, cînd Guvernul Greciei a decis, la cererea expresă a Uniunii Europene, înlăturarea din actele de identitate emise de stat a religiei posesorului, clerul ortodox, aflat atunci sub conducerea charismaticului arhiepiscop Christodulos, a adunat trei milioane de semnături pentru organizarea unui referendum asupra măsurii. Şi, pentru a-şi ilustra "puterea civică", a organizat în Atena cea mai mare demonstraţie din istoria Greciei post-autoritare. În esenţă, relaţia Stat-Biserică în Grecia a fost în mod constant una de intimă interdependenţă instituţională. Ceea ce conferă specificitate Greciei în "vechea Europă" nu este declararea BOG ca Biserică Naţională. În Suedia şi Olanda, de pildă, ambele ţări cu un dosar secular impecabil, Biserica Luterană este considerată Biserică Naţională. Elementul de distincţie este faptul că suprapunerea semantică între naţiunea greacă şi ortodoxie a legitimat un contract instituţional care a dovedit o remarcabilă stabilitate în timp. Astfel, statul grec foloseşte biserica în proiecte concrete de autorizare simbolică a deciziilor sale şi în ritualuri de sanctificare a autorităţii publice, ritualuri a căror neexecutare ar avea o mare greutate politică în rîndurile "alegătorului mediu". De cealaltă parte, BOG foloseşte statul pe