Unii plasează originea dificultăţilor economice din România în perimetrul unui mix greşit de politici economice, care ar fi stimulat consumul la timpul nepotrivit şi ar fi accentuat dezechilibrele din economie.

Prociclicitatea politicii bugetare din România, în ultimii ani, este un dat ce nu poate fi contestat. Această trăsătură este ilustrată de evoluţia a ceea ce numim deficite structurale ale bugetului, ce s-au dus către 5% din PIB în anii din urmă. Dar, în explicarea dinamicii consumului intern, nu trebuie ignorat un factor pe care eu îl plasez înaintea prociclicităţii politicii bugetare. Şi acest factor este dat de o structuralitate a contextului economiei româneşti care nu avea cum să nu favorizeze expansiunea rapidă a consumului, indiferent de politica fiscală.

Până la criza financiară ce a irumpt în acest an, banul foarte ieftin a definit condiţiile pe pieţele internaţionale ale creditului. Tot în această perioadă, zona financiară a economiei româneşti s-a deschis structural, mai cu seamă prin liberalizarea deplină a contului de capital. Dacă adăugăm la această prezenţă masivă a capitalului străin în sectorul bancar şi scăderea inflaţiei, înţelegem că o expansiune foarte rapidă a creditului pentru sectorul neguvernamental (populaţie şi firme) era inevitabilă. Aşa cum s-a şi întâmplat în fapt şi cum s-a petrecut în toate economiile emergente din Europa Centrală şi de Răsărit; am avut o creştere a creditului neguvernamental (în lei şi denominat în valută) de peste 30%-40% în termeni reali anual. Că nu bugetul public este răspunzător, în primul rând, de dimensiunea deficitelor externe se vede şi din fracţia pe care deficitul bugetar o are în raport cu cel de cont curent, din ponderea datoriei externe private în cea externă totală a României. Aş mai adăuga aici ca factor ce a stimulat îndatorarea un "efect de înavuţire" (wealth effect), i