Seara de sâmbătă nu anunţa nimic spectaculos la televizor, aşa că hotărîsem să o dedic altor ocupaţii. Mă gândeam la o formulă pe care o auzisem, la momentul adevărului, pe nu ştiu care post de televiziune străin: "În vremea tinereţii mele " spunea un domn de o vârstă respectabilă, cu voce ticăită, dar idei pline de vitalitate " în vremea tinereţii mele, televiziunea era făcută de oameni deştepţi, pentru oameni deştepţi. Ceva mai încolo ea a fost făcută de oameni deştepţi pentru oameni proşti, acum e făcută de " " Însă ăn acest punct culminant, în care aşteptai cu o anume satisfacţie ce mai lipsea din enumerare, moderatorul a schimbat cu rapiditate vorba. Un telefon mi-a întrerupt şirul gândurilor critice: nişte prieteni mă invitau, tocmai la un film la televizor, dar, ce-i drept, pe un canal pe care eu nu-l prind, HBO. Şi am văzut unul dintre filmele acelea care îţi rămăn toată viaţa în memorie. Se numeşte Suflete pierdute în Atlantida, (Hearts in Atlantis-2001) şi e după un roman de Stephen King. Iar ceea ce cred că nu voi uita din el este o singură scenă. La fel, se întâmplă să citeşti romane destul de groase, în care o singură pagină, ascunsă undeva în burta cărţii, să dea rost întregului şi să te răsplătească pentru tot efortul. Filmul nu are nimic cu Atlantida, decât la un nivel asociativ şi simbolic. E o poveste din Conneticut, de prin anii "60 ai secolului abia trecut, un loc care nu seamănă prin nimic cu cel mitic. Personajele principale sănt ins misterios, de o discreţie prea mare pentru a nu ascunde un secret şi doi copii de 11 ani. Un băiat bun, Bobby, cu o mamă rea (sau doar prostuţă şi ca mamă şi ca minte) şi o fată blondă, Carol, aliată a băiatului şi prietenă plină de atenţii drăgălaşe. Misteriosul domn, Ted Brautigan (un Anthony Hopkins în mare formă, ca întotdeauna aş zice), devine instinctiv aliatul celor mici pe care îi secondează cu un tact