Imaginează, cu răbdare şi multă tandreţe, un tărâm feeric, în care dihăniile cu blană, ca şi cele bipede, care-şi spun oameni şi au un comportament adesea ciudat şi împotriva naturii, ajung să respecte o logică a firescului, care nu e, de fapt, decât ritmul şi perspectiva neîncercănată a copilăriei.

Numele lui Daniel Şandru mi-a atras atenţia cu mulţi ani în urmă (vreo 15, mă tem…), când, într-un articol publicat în revista „Opinia studenţească”, al cărei redactor-şef era, a luat peste picior nu mai reţin precis ce, oricum, ceva legat fie de cenaclul Outopos, fie de revista cu acelaşi nume, pe care oameni precum Codrin Dinu Vasiliu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila o scoteau începând de prin 1999. Când ai 20-21 de ani şi participi la lansarea unei reviste, ai impresia că toată viaţa literară depinde de tine sau se învârte în jurul tău. Că o nouă etapă se deschide în literatură. Reacţia lui Daniel Şandru nu a fost bine primită în grup. Dar textul era scris alert, cu umor, pişca eficient, ceea ce pentru mine a fost de ajuns ca să devin atent la numele tânărului jurnalist şi să-i urmăresc, de câte ori am avut ocazia, textele risipite cu hărnicie prin presa locală şi nu numai. Când l-am cunoscut, cred că la lansarea unei bune reviste, „Alecart”, nu am avut neapărat o chimie bună. Nu a fost, deci, amor la prima vedere. Nu am reuşit, de fapt, să trecem dincolo de carapace, să ne privim dincolo de măştile sociale pe care le afişăm când ieşim în lume. El era, ca întotdeauna, elegant ca un vampir şi avea un mod foarte protocolar de a se adresa, nu mă scotea din „Domnule Profesor”. Părea excesiv de grav, avea o alură de iezuit care oficia nişte taine. Mi-am şoptit atunci în barbă că omul e croit, parcă, pentru a lucra în diplomaţie sau pentru a se învârti în cercurile cele mai oculte. Afişa o politeţe rece, un pic distantă, de nu chiar uşor