Mi-a parvenit, cu oarecare întîrziere, o carte despre care citisem şi auzisem aprecieri frumoase: Balzac şi micuţa croitoreasă chinezoaică (Gallimard, 2000). Autorul, Dai Sijie, trăieşte în Franţa din 1985. A realizat trei filme, dintre care unul se intitulează China, durerea mea. Cartea de la Gallimard e primul lui roman. Dai Sijie ne vorbeşte despre una din cele mai teribile consecinţe ale aşa-numitei "revoluţii culturale" chineze, şi anume "reeducarea revoluţionară". Sîntem la începutul anului 1971; naratorul, fiu de medici din oraşul Chengdu, capitala provinciei Sichuan, e trimis împreună cu prietenul său Luo (şi el fiul unui dentist celebru care - se zice - ar fi îngrijit chiar şi dinţii marelui Mao...) într-un sat pierdut în munţi, unde localnicii trăiesc într-o mizerie cumplită. Cei doi, abia ieşiţi din adolescenţă, sînt obligaţi, pentru a se elibera de sechelele "mentalităţii burgheze reacţionare", să facă, pe cîmp sau în mină, cele mai penibile munci. Îşi cîştigă un statut oarecum mai avantajos prin darul lor de povestitori: le narează sătenilor (şi îndeosebi responsabilului politic al comunei, cel încărcinat cu reeducarea) diferite filme; sînt chiar trimişi (favoare supremă) în oraşul cel mai apropiat să vizioneze un film "proaspăt", o producţie nord-coreeană de un tezism înfricoşător. Ce contează! Nevoia de ficţiune a sătenilor e satisfăcută, iar cei doi se specializează în - formula e memorabilă - "cinematograful oral". Intră în scenă şi "micuţa croitoreasă", dintr-un sat vecin, de care Luo se îndrăgosteşte. Printre cei condamnaţi la reeducare se află şi un june cam antipatic, poreclit Ochelaristul, odrasla unor scriitori căzuţi în dizgraţie. Ochelaristul se va reabilita curînd, trimiţînd unei reviste literare cîteva aşa-zise producţii folclorice, de fapt nişte cîntece deocheate pe care tînărul le "adaptează", transformînd versurile săltăreţe şi po