Deficitul extern a crescut anul trecut la 14,3% din PIB, iar guvernatorul Isărescu a declarat că “şi o corecţie de un punct procentual este costisitoare”, fiindcă s-ar reflecta asupra inflaţiei.

Deficitul extern a crescut anul trecut la 14,3% din PIB, iar guvernatorul Isărescu a declarat că “şi o corecţie de un punct procentual este costisitoare”, fiindcă s-ar reflecta asupra inflaţiei. Dar de ce trebuie să se ajusteze deficitul extern pe seama creşterii de preţuri, a deprecierii leului sau a taxelor? Nu se poate obţine acelaşi rezultat şi printr-o majorare a investiţiilor?!

La prima vedere, o multiplicare a investiţiilor de patru ori – cât ar fi necesar să se curbeze deficitul extern – pare o utopie. Dar nu-i deloc aşa. Anul trecut numai 42% din deficit a fost acoperit prin investiţii străine directe şi din acestea mai mult de jumătate au fost de fapt împrumuturi de la companiile-mamă la reprezentanţele rezidente. Investiţii curate rămân în jur de 3 miliarde de euro.

Dar pentru ca investiţiile să crească la peste 2.500 de euro/locuitor ca în Polonia e necesar ca multinaţionalele să găsească şi altceva interesant aici în afara forţei de muncă. Pentru ca respectivele grupuri să capitalizeze în România au nevoie de pieţe adânci şi funcţionale. Iar cererea internă, dacă e să se reducă, nu trebuie să scadă cu de-a sila, pe seama inflaţiei, deprecierii sau a lărgirii bazei de impozitare. Se poate şi de bunăvoie: prin economisire. Asta înseamnă că românii au nevoie şi de altceva decât de depozite bancare şi investiţii imobiliare. Alternativele se numesc: acţiuni, obligaţiuni, pensii private, asigurări de viaţă.

Apropo de Polonia. Cei care spun că o comparaţie România 2007 – Polonia 2007 e greşită (fiindcă ultima ţară e deja de trei ani în UE) ar trebui să-şi amintească faptul că în 2004 declarau că urmăm paşii făcuţi de statul