Prima dată s-a întâmplat în noaptea în care m-am născut, nu pentru că era noaptea de Înviere, ci din cauza faptului că m-am născut.

N-am, se-nţelege, nici o amintire de atunci. Doar mi s-a povestit că pe mama a podidit-o plânsul şi că afară ploua, dar eu cred că n-a fost ploaie, ci lacrimile ei pe care Dumnezeu le-a înmulţit, picurându-le în semn de bucurie peste lume. Pe urmă, cam pe la vârsta când nu ştiam dacă o să mai fiu copil începând să fiu adolescent, am dormit într-o noapte în casa bunicilor mei dinspre mama. De fapt, ar fi trebuit să dorm, însă n-am închis un ochi toată noaptea.

Mă aflam într-o cameră ce fusese grajd în trecut. Acolo îmi plăcea să stau când zăboveam peste noapte la bunici. Rămăseseră agăţate pe pereţi câteva hamuri. Era şi o şa prinsă de grindă. Poate din pricina asta, poate din cauză că eu mă gândeam prea mult la caii ce-şi petrecuseră odinioară nopţile acolo, uneori se auzea un nechezat răzbătând din întuneric. Culmea e că nu mi se făcea frică. Pesemne că nu dormeam, prefăcându-mă că citesc, ca să pot auzi nechezatul acela. De dragul lui şedeam treaz până la ziuă, lungit în pat cu o carte în faţa ochilor.

În noaptea despre care vorbesc, am descoperit într-un târziu că citeam într-adevăr, dar altceva decât ceea ce scria în carte. Privirea mea era fixată pe ochiul de geam care ţinea loc de fereastră. Totul era, din câte îmi dădeam seama, la fel ca pe vremea când încăperea aparţinea cailor. Numai că dispăruse ieslea dinăuntru, dovadă că bunicii mei ştiau că n-o să mai vină prea curând un nou Iisus Hristos pe pământ, şi-i luase locul un pat din lemn pe a cărui saltea umplută cu paie mă lăfăiam în noaptea aceea eu, mirat că într-o fereastră atât de îngustă încape tot cerul.

Fiindcă aşa se întâmplase. Se vedeau toate stelele. Şi era şi luna acolo. Eu le citeam pe îndelete lumina şi-un cal nevăz