Ne-am întors de unde am plecat. La blestemul competiţiei dintre două centre de putere. Şi, indiferent de înţelegerile conjuncturale care pot surveni în plan politic, autorităţile respective, Parlamentul prin Guvern şi Preşedinţie, se află în competiţie. Şi deseori într-o luptă acerbă pentru supremaţie. Cetăţeanul nu are decât de pierdut. Iată o temă pentru noua Constituţie.
Traian Băsescu, demis politic de către cetăţenii României, s-a întors totuşi la Cotroceni printr-o seamă de artificii şi cu sprijinul unor tovarăşi europeni din partidul popularilor. Nu întâmplător i se spune şi guvernator. După ieşirea sa spectaculoasă din garaj şi mai ales după alegerile din decembrie anul trecut, România este divizată din nou între două centre de putere. Care, în ciuda infamului pact de coabitare semnat de Băsescu şi Ponta, se sfâşie între ele. Iar conflictul este abia la început. Faţă de ceea ce va urma, ce se întâmplă acum pare a fi doar o repetiţie.
Avem cel mai recent şi cel mai elocvent exemplu de anormalitate generată de confruntarea dintre cele două centre de putere. A existat, şi pe bună dreptate, o dispută de natură politică transferată într-o dispută constituţională. Cine dintre cei doi, preşedintele sau primul-ministru, este îndreptăţit să negocieze cu Uniunea Europeană importantele chestiuni de natura economică şi financiară? Logic şi constituţional, acesta este un atribut al premierului. Pentru că Guvernul, iar nu Preşedinţia, reprezintă puterea executivă – instituţia prezidenţială fiind doar parte a acestei puteri – şi, în mod cert, administraţia centrală, reprezentantă de premier, este cea care răspunde de mersul economiei şi finanţelor ţării. Preşedintele pur şi simplu nu are la îndemână aparatul necesar pentru a aduce la îndeplinire înţelegerile negociate. Şi cum să negociezi dacă nu ştii în ce măsură te poţi sau nu achita de obligaţii? Da