Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 265 pag.

Cînd s-a hotărât să-i dedice o carte lui Norman Manea, spre a-i interpreta unitar literatura, tânărul Claudiu Turcuş era conştient că are, mai întâi, de combătut un număr deloc mic sau pasabil de prejudecăţi şi stereotipii.

Se cerea explicat succesul prin acţiunea de separare a etnicului de estetic, apoi se impunea plasarea în context bine ilustrat a acuzaţiei de colaboraţionism, după care trebuiau expuse motivele, cu toate scrierile în faţă, pentru care poetica obscurităţii (până în pragul ilizibilităţii) profesate de autorul Plicului negru ascunde şi altceva în afară de „insuficienţa analizei”, cum s-au exprimat comentatori prestigioşi pe parcurs. Cu o râvnă a disocierilor care-l determină să organizeze demonstraţia în două blocuri cu titulaturi dorite clarisime, Estetica, respectiv Etica, criticul îşi propune să arate că ansamblul operei investigate s-ar cuveni văzut ca un poliedru ale cărui faţete restituie tot atâtea cioburi biografice. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un autoportret compus în jurul unei teme majore, anume aceea a căilor conservării omenescului în timpul asaltului totalitar împotriva fiinţei, fie ea de rit iudaic sau nu. Este instructiv să ne amintim de formaţia inginerească a lui Norman Manea, nedezvoltată într-un doctorat în ştiinţe, pentru că tentaţia de a scrie nuvele a fost mai puternică, mai ales că au venit şi încurajări din zone convingătoare: Miron Radu Paraschivescu, Florin Mugur, Valeriu Cristea, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Marius Robescu, Mariana Marin. În cercul apropiat, dar nu la cota afectivă a primului, s-au aflat şi congeneri precum Mircea Iorgulescu, George Bălăiţă, Radu Petrescu ori Paul Georgescu (ultimul, poreclitor învederat, îi spunea Nordman). Oricum, a survola biografemele relevante înseamnă a trece