Stare de fapt. Mărturiile nostalgiei În ultimele sondaje de opinie, în jur de 60% din români declară că era mai bine înaine de 1989 în ceea ce priveşte nivelul de trai, 20% în problema libertăţii şi aproape 30% privind conducătorii politici. Doar 40% mai cred că revoluţia a fost făcută de poporul revoltat iar 22% cred că Ceauşescu este cel mai bun conducător din istoria României, cel care a făcut cel mai mult bine, la mare distanţă de Iliescu sau Constantinescu. Nu doar sondajele au creat ideea unei nostalgii faţă de trecut sau a pericolului unei reverii postcomuniste. Un mod de diferenţiere preferat de noua elită a fost distanţarea de masă prin evidenţierea că ea este nostalgică după comunism. Exasperarea că rămînea la putere Iliescu şi PDSR i-a făcut pe mulţi sprijinitori ai opoziţiei de atunci să vorbească despre o nostalgie pentru trecut a poporului român. Unii erau consideraţi nostalgici (masele, mulţimea), iar elita, orientată spre viitor, se autopoziţiona ca fiind progresistă. Negarea nostalgiei a fost o altă strategie discursivă a clasei politice, mai ales după 1996. Statutul sondajelor este incert la noi, cariera lor socială are o dinamică interesantă. Majoritatea sondajelor sînt criticate de cei care au scoruri neconvenabile la popularitate politică sau intenţii de vot. Am vorbit cu mulţi oameni politici şi unii dintre ei mi-au spus, cu sinceritate, că ei ştiu că n-au mai mult la popularitatea partidului, dar sînt obligaţi să critice sondajele pentru a prezerva imaginea partidelor. Majoritatea politicienilor şi a opiniei publice cred că toate sondajele sînt trucate, că procentele "se dau" partidelor sau personalităţilor în funcţie de banii pe care i-au plătit sau de alte considerente. La ce să ne aşteptăm într-o ţară în care corupţia este generală, totul este aranjament şi falsificare. Mulţi au spus că sociologii care pun asemenea întrebări sînt imbe