Un om vesel nu e neapărat un om fericit. Ba chiar această sinonimie se petrece extrem de rar. Şi nu e nici un superficial, în înţelesul grăbit al termenului. E, cel mai probabil, dacă veselia sa are substanţă, un individ care are demnitatea de a-şi arăta în lume un chip luminos, chiar dacă în viaţa sa nu este curăţenie lună.

Aş spune că una dintre cele mai mari calităţi ale unui om este veselia. De regulă, de încredere se bucură persoanele grave, serioase, aşa-zicând. Unui individ care se hlizeşte şi-i mai face şi pe alţii să râdă nu-i poţi acorda credit. E limpede că cine râde mult şi socoteşte că se poate râde de aproape orice pe lumea asta e de o superficialitate dubioasă. Or, ne învaţă unii înţelepţi (ştiu eu vreo doi, dar nu le dau numele aici), superficialitatea este principala boală a inteligenţei. Doar că eu unul cred, îngânându-l pe Alexandru Paleologu, ba mai mult de atât, având destule nefericite ocazii de a testa pe propria piele această ipoteză, că inteligenţa nu reprezintă o stare de graţie permanentă. Nu-i un noroc picat din cer, o pară mălăiaţă. Ea ne vizitează când şi când (şi pentru asta trebuie să muncim cu noi înşine), iar oamenii socotiţi în genere inteligenţi sunt capabili de prostii monumentale, care contrazic logica obişnuită a comportamentului lor. Nu vorbesc acum de gafe, simpatice prin definiţie şi benigne, ci de acele tâmpenii, acele pauze ale inteligenţei de care nu suntem, nici unul dintre noi, scutiţi. De care nu ne credem capabili ulterior, când judecăm inutil lucrurile la rece.

Prin urmare, dacă accept că nu pot şi nici nu e este igienic să fiu clipă de clipă inteligent, nu aş blama atât de convins superficialitatea. Şi nici aşa-numita neseriozitate. Ambele sunt foarte fireşti, reacţii de auto-imunizare periodică a spiritului. Nu când dau mereu tonul, ci doar atunci când sunt înţelese ca metode temporale de eschi