O aşteptare anxioasă s-a încheiat săptămîna trecută, chiar dacă ultimul ei act nu a decurs conform scenariului universal aprobat. Rafa Nadal s-a întors la tenis - de fapt, nu a plecat niciodată de acolo, doar s-a îndepărtat de competiţii - în turneul de la Viña del Mar. După aproape 7 luni de absenţă, spaniolul a revenit pe zgura familiară, acea suprafaţă pe care a crescut şi care se presupune că îi tratează cu mai mare blîndeţe genunchii tăvăliţi. A ajuns pînă în finale, atît la simplu, cît şi la dublu, dar le-a pierdut pe ambele.

Ce fel de Rafa am văzut însă săptămîna trecută? Dacă e să ne luăm după varianta glumeaţă a lui Roger Federer, întrebat zilele acestea, la Rotterdam, "văd că e tot stîngaci, iar tricoul lui arăta bine". Atît de mult timp să fi trecut încît Nadal să fie tentat să joace cu dreapta? Nu, e doar o formă amuzant-ironică a lui Roger de a mărturisi că i-a lipsit. Aşa cum a lipsit întregii lumi a tenisului, chiar şi celor care nu-l simpatizează, dar îi apreciază calităţile. Mi se pare că, pe termen lung, Federer s-a raportat la Nadal într-un fel diferit decît a făcut-o faţă de alţi rivali, Djokovici sau Murray, să zicem. Înţepîndu-l uşor, ca un soi de frate vitreg mai mare, dar şi apelînd mereu la el ca exemplu, ca reper, ca imagine.

Rafa cel din Chile nu a fost perfect. Nici n-avea cum să fie. Un pic ruginit pe alocuri, purtîndu-şi bandajul de sub genunchiul stîng drept pavăză. Un pic nerăbdător în alte momente, cînd dragul lui forehand o lua razna sau doar ieşea un pic în afară. Un pic pierdut cîteodată, nesigur pe opţiunile lui, lovind prea scurt sau prea înalt. Dar au fost şi momente în care peste cîştigătorul a 7 Roland Garros-uri s-a pus un celofan şi aşa s-a creat Nadal cel de săptămîna trecută. Nici o diferenţă. Cînd efectul în rachetă e impecabil, cînd forţa e acolo, se transformă în acel tip imbatabil pe zgură, "