Dl. Dănilă, preşedintele, din 2000 încoace, al BCR-ului şi-a dat demisia. Deşi nimic nu a transpirat în legătură cu această decizie luată, fără îndoială, cu mai multe luni în urmă, mişcarea nu este o surpriză.
„Divorţul” civilizat, cu mulţumiri din partea austriecilor şi cu declaraţii reţinute, dar sugestive din partea românului, era previzibil.
El se înscrie într-o veritabilă „reţetă” a multinaţionaleor care au pă-truns pe piaţa românească şi care au înţeles că dă prost - şi nici măcar nu e productiv - să înlocuieşti staff-ul la vârf încă de a doua zi după preluare. De regulă, pentru ca complicatul proces de negociere al achiziţionării să aibe loc cu cât mai puţine piedici, cumpărătorul are grijă să-şi asigure colaborarea celui mai important factor de decizie printr-o ofertă „care nu poate fi refuzată”.
Aşa s-a întâmplat şi cu BRD-ul, unde negocierile au fost conduse de Bogdan Baltazar, care a devenit apoi preşedinte al noii bănci. Şi care a demisionat după câţiva ani de reprezentare. Aşa s-a întâmplat în multe alte cazuri în care investitorii străini au acceptat ideea acestei tranzacţii executive cu oameni de-ai locului, până când şi-au instalat propria echipă, fixându-i într-o poziţie cel mai adesea onorifică. La despărţire, bunele sentimente sunt angrenate de câte o primă consistentă şi de clauze de confiden-ţialitate care evită scandalurile neproductive pentru buisness.
La nivele mai mici sau mai mari aceasta este schema prin care executivii sunt înlocuiţi cu cei livraţi de acţionarii majoritari. Unii rezistă mai mult decât se aşteptau chiar ei - şi un atfel de exemplu este Stroe, de la Dacia care, iată, supravieţuieşte în staff-ul Renault dincolo de orice pronostic.
Se face simţită, însă, şi mişcarea inversă: aceea în care manageri români sunt trimişi să preia comanda afacerilor din exterior. Un astfel de exemplu - cel mai suges
