Luaţi ziua de luni, prima după duminica de Paşti, ultima înaintea ninsorii de marţi, dăruiţi-i soare şi puţină ceaţă dimineaţa, apoi coborîţi-o cu grijă printre pajişti şi stînci, pe de o parte, şi versantul sud-estic al masivului Piatra Craiului, pe cealaltă, pînă ce, dacă nimic rău nu vi se va întîmpla (iar în privinţa zilei de luni nu am auzit poveşti cum că ar fi întîrziat vreodată să apară), veţi ateriza cu ea uşurel pe pămîntul sigur şi cimentat cu asfalt din dreptul cabanei Brusturet. Cei ce nu au ajuns niciodată prin părţile astea vor şti că aterizarea a fost reuşită după mirosul şăgalnic de carne prăjită (alcătuit în marea lui parte din mici şi cîrnaţi), după fluturaşii de bandminton şi mingile de fotbal, după cîrdul aiuritor de maşini proptite bară-n bară în dreptul cabanei şi al firicelului de apă, după casetofoanele cu muzică şi oamenii cu copii aflaţi aici de cînd lumea sau, ca să fim mai exacţi, de vineri sau de sîmbătă. Ar fi de prisos să încercaţi vreun temeinic sentiment de nedumerire, ar fi inutil să întrebaţi de ce, ar fi de-a dreptul absurd să vă puneţi problema cum, din toate acele locuri cu umbră şi verdeaţă, cu pajişti mov de brînduşe, culmi împădurite, petece de zăpadă sau mai ştiu eu cîte cîrduri de cerbi şi ciute (numai bune pentru tihna şi desfătarea unei zile de luni), oamenii şi l-au ales pe cel mai urît şi lipsit de sare pentru a-şi prăznui bucuria. Există pe lume atîtea chestii în firea lucrurilor, încît chiar n-are sens să-ţi baţi capul cu fiecare dintre ele (ar mai trebui poate spus, ca o scuză, dacă nu ca o explicaţie, că o cabană are tainica menire de a aduna oamenii în jurul ei). Ar fi de dorit să nu vă supăraţi nici pe muzică. Să nu o arătaţi cu degetul. Să nu o pîrjoliţi cu tot cu casete

şi casetofoane alături de cîrnaţi şi mici. Să nu fiţi invidioşi pentru triumful ei asupra văii şi a cabanei. Să nu-i purtaţi pică M