Un pachet cu cărţi de joc. Le amesteci şi le redistribui. Speri să-ţi pice asul. Şi dacă nu, măcar distracţia e mare

E ca în «scapă cine poate». Ca şi cum ar fi venit un ordin atavic: “Fugiţi!”. Se fuge de peste tot. De la Pandurii la Vaslui, de la Vaslui la Steaua, de la Steaua oriunde. China sau Franţa, totuna, zidul Luvrului sau la cel al mongolilor. Ideea e să rupi pămîntul, încercînd să scapi de acest rai-iad al echipelor, un fel de roată a norocului, acum e potul maxim şi peste o secundă falimentul. Bani, mereu goana după bani, mai mulţi bani, fotbalistul e un aspirator cu baterii limitate, încercînd disperat să sugă toate bancnotele, şi aia, şi ailaltă, vezi să n-o scapi pe aia de sub uşă, ai grijă că s-a ascuns una sub pat! E normal. Aşa se zice. Că viaţa de fotbalist e scurtă. Ca şi cum după ultima lovitură de balon ar muri, ar cădea fulgeraţi chiar pe gazon, fix pe locul în care au dat ultima pasă sau au tras ultimul şut. Nu. Nu e normal. Viaţa e altceva.

Viaţă, uite, e ceea ce trăieşte Gigi Becali pe spatele tuturor, el are o viaţă ca o şa pe calul de bătaie naţional, se distrează, ne-a zis-o, e ceva! Gigi e credincios. Crede în el. Fotbaliştii nu cred în nimic. Ni se zice că e normal. Nu. 700.000 de euro pe an, more or less. Cică banii ăştia i-au sucit minţile lui Brandan. Se poate. Necazul e că nu e nimeni să i le pună la loc. Ilie Stan încearcă. Se aude că e disperat. Brandan rupe lesa. Latovlevici e cu bagajul în bloc-starturi. Contraargumentul e că i s-au adus superfotbalişti. Dar nimeni nu-i aduce o echipă, e treaba lui să o facă. Dar cum? Steaua nu e jucăria lui. Steaua e o jucărie. Dar nu a lui.

Ilie Stan e de modă veche. Îl suspectez că i-a dus la munte mai mult ca să-i ţină nas în nas decît ca să-i facă să miroasă zăpada. Ilie. Jucărie. Steaua e ca un Pinocchio cu nasul mare, fără suflet. Steaua şi celelalte. Echipele sînt ca